29 May

Ar fi bine să nu fim indiferenți la necazurile celor din jur!

„Empatie înseamnă să simţi că ţi-au amorţit degetele, când îţi vezi semenul umblând desculţ prin zăpadă, să-i deschizi larg uşa să intre la caldură şi să împarţi cu el singura pereche bună de încălţări pe care o ai.”

Elena Stan

 

Trăim vremuri în care cu greu s-ar putea găsi locuri în lume în care oamenii să nu fi avut parte de necazuri (am evitat termenul negativist nenorociri). Dacă nu probleme cu natura dezlănțuită (inundații, cutremure etc.) atunci existența unor descreierați care lansează rachete ucigătoare de oameni nevinovați.

Ca un fel de “capac la toate” a venit și o nouă pandemie despre care nu mai este necesar să se reamintească câte nenorociri a produs și va mai produce încă o vreme.

În acest context ar fi normal ca relațiile interumane să fie caracterizate de multă compasiune și empatie.

Mulți oameni confundă cele două stări, respectiv semnificația celor două cuvinte. Dacă compasiunea descrie simpatia și mila față de o persoană copleșită de necazuri dar persoana care arată compasiune admite că nu știe exact cum se simte persoana îndurerată, empatia înseamnă mai mult și anume abilitatea cuiva de a se transpune (mintal) în locul persoanei care suferă, prin împărtășirea unei experiențe comune.

Persoanele empatice sunt capabile să ofere  informații și sfaturi valoroase, care pot ajuta persoana care suferă să facă față situației respective.

Empatia și compasiunea sunt diferite, însă se concentrează pe felul în care putem deveni persoane mai bune cu ceilalți.  

Umerii prăbușiți, ochii plecați, evitarea conversațiilor – nu este greu să recunoști când unul dintre prietenii tăi, membrii familiei sau colegi are o zi grea.

În asemenea cazuri nu este prea ușor să poți zice ceva. Cu toate acestea, prea des ne grăbim să rezolvăm problema sau să oferim sfaturi rapide sau fraze consolatoare precum „Lucrurile ar putea fi mai rele” sau „Uită-te la partea plină a paharului” – crezând că efortul nostru îi va face să se simtă mai bine.

În realitate, asemenea fraze consolatoare ar fi ultimele lucruri de care cealaltă persoană are cu adevărat nevoie; ea are nevoie, în primul rând, de cineva care, fără judecăți sau comentarii, va asculta istoria ei. Ea are nevoie de cineva care are capacitatea de a înțelege sau a simți ceea ce simte ea, din perspectiva ei, adică are nevoie de, ceea ce psihologii numesc empatie.

A te pune în locul altcuiva poate fi dificil, mai ales când acesta suferă, dar este foarte util, căci permite înțelegerea momentelor prin care persoana respectivă trece. Empatia este acea trăire care dă naștere unei tendințe comportamentale de ajutorare naturală, spontană a celorlalți pe lângă exprimarea compasiunii. La polul opus, ca trăire. se află indiferența.

Este posibil să dorim foarte mult să fim persoane empatice dar nu știm exact cum ar trebui să procedăm. În acest caz ne pot fi de mare ajutor recomandările celor cu multă experiență în domeniu.

Din această categorie face parte și antreprenorul social Gwen Yi Wong, din Malaezia care, fiind foarte interesată și bună cunoscătoare a acestei probleme a fondat compania Tribeless, specializată în consiliere și instruire în probleme de empatie. După părerea ei câțiva pași, precum cei prezentați în continuare, pot maximiza empatia atunci când vorbești cu cineva care are nevoie de ajutor.

  1. Arată-i că îți dai seama că are necazuri!

Un prim lucru important este să semnalăm faptul că am observat nefericirea celeilalte persoane și să-i spunem că dorim să aflăm mai multe despre ceea ce i-a provocat nefericirea.

Am putea începe cu un simplu „Hei, ești bine?” sau „Arăți de parcă ai fi îngrijorat(ă) de ceva. Ce se întâmplă?” Răspunsul celeilalte persoane trebuie să-l ascultăm fără să încercăm să o înveselim, să-i distragem atenția sau să îi spunem ce să facă.

  1. Adresează-i întrebări de genul: „Mă poți ajuta să înțeleg?”

Această formulare transmite de fapt mesajul că nu încercăm să reparăm viața persoanei cu probleme, ci că suntem interesați și ne pasă de ea.

De exemplu, dacă un prieten se plânge că se simte ignorat la locul de muncă, putem să-l întrebăm: „Poți să mă ajuți să înțeleg de ce simți că alte persoane primesc mai multă recunoaștere decât tine?” sau „Poți să mă ajuți să înțeleg modul în care sentimentul că ești ignorat afectează modul în care vezi slujba ta?”

  1. Împărtășește-i o observație!

Dacă ni se pare potrivit, îi spunem persoanei aflate la ananghie ceva ce am observat legat de ea. De exemplu, dacă ea se simte ignorată la locul de muncă am putea să-i spunem: „Te luminezi la față ori de câte ori vorbești despre cum ai ajuns în acest domeniu. Simți așa și la locul de muncă?”

Reamintirea atributele lor pozitive poate fi utilă oamenilor atunci când ei “sunt la pământ”, și o asemenea observație scurtă le menține atenția concentrată asupra propriei persoane și a experiențelor lor și nu asupra ta.

Indiferent de ceea ce spunem, trebuie să le precizăm că suntem în mod hotărât de partea lor și că suntem prezenți pentru a-i asculta și susține. Chiar dacă am avea sfaturi care ar putea să le ajute este mai bine să le păstrăm deocamdată pentru noi.

În continuare pe baza răspunsului primit, urmează să decidem cum să procedăm: să continuăm conversația, să schimbăm subiectul sau să mergem la plimbare. În același timp, trebuie să semnalăm clar că avem intenția de a relua subiectul într-un alt moment, astfel încât să fie evident că interesul nostru a fost sincer și că am ascultat cu adevărat cu mare atenție (fără să întrerupem).

Legat de această problemă a empatiei, fostul președinte american Barack Obama spunea: „Învățând să stau în pantofii altcuiva, pentru a vedea prin ochii lor, așa începe pacea. Și depinde de tine să faci asta. Empatia este o calitate a caracterului care poate schimba lumea.”

Prin urmare, data viitoare când vom vedea un prieten împovărat nu trebuie să evităm să-i vorbim… Gwen Yi Wong ne sfătuiește: „Fiecare conversație este o oportunitate pentru noi de a asculta și de a oferi un răspuns empatic.” și aș adăuga: fiecare conversație de bun simț și plină de empatie este totodată o oportunitate către picături de fericire!

Don’t worry, be happy!

Surse:

1.ideas.ted.com/4-easy-ways-to-express-empathy-in-your-next-conversation/

2.www.eva.ro/psihologie/autocunoastere/diferenta-dintre-empatie-si-compasiune-articol-152687.html

22 May

Nu vă mai pierdeți timpul cu lucruri pe care le detestați!

Problema nu e că viața e scurtă, ci că irosim mult din ea.”

Seneca

 

Timpul nostru pe Pământ este limitat, deci prețios și totuși îl irosim. Ne pierdem prea mult din viață cu lucruri pe care le urâm.

Fără să ne gândim însă la asta, eșuăm spectaculos atunci când evaluăm raportul cost-beneficiu, măsurat însă nu în bani, ci în ceea ce contează cel mai mult: timpul.

Acest argument este greu de respins. Multe dintre distracțiile care ne acaparează pentru moment, făcându-ne să ne simțim bine, ne aduc anxietate și regret când terminăm cu ele.

Conform unor cercetări relativ recente (se referă la primul trimestru al anului 2020) oamenii au petrecut în medie trei ore și 46 de minute cu smartphone-urile. Mai mult ca sigur că sub aspectul raportului timp folosit versus satisfacții putem vorbi de mult timp pierdut.

Aici nu este vorba de ideea că ceea ce facem în afara activităților profesionale înseamnă în mod necesar o pierdere de timp; dimpotrivă, există o mulțime de dovezi că timpul petrecut visând cu ochii deschiși sau bucurându-ne de activități non-profesionale poate duce nu doar la fericire, ci și la performanțe și creativitate mai mare la locul de muncă.

Există două moduri în care timpul poate fi cu adevărat „irosit”: atunci când ne angajăm în ceva care nu folosește la nimic sau pune piedici activităților mai productive și când ne angajăm în mod deliberat la ceva care de fapt nu ne place.

Aceste cazuri de timp pierdut pot fi o sursă de anxietate și regret, dar ele pot fi totodată și o resursă valoroasă: dacă ne străduim să nu pierdem minutele, putem descoperi un nou rezervor de timp pe care îl putem folosi în moduri productive.

Toți avem în experiența proprie de viață momente când am devenit conștienți de pierderea de timp (de exemplu am urmărit o noapte întreagă episoadele vreunui serial și la final ne-am dat seama că este cel mai prost din câte am văzut).

Am pierdut timpul pentru că am estimat greșit costul de oportunitate al activității respective – adică nu am cântărit cu exactitate valoarea tuturor celorlalte lucruri pe care le-am fi putut face în schimb (cum ar fi să dormim, în cazul exemplului cu serialul).

Dacă noi, oamenii, am fi creaturi perfect raționale, am fi în măsură să calculăm suficient de bine costurile și beneficiile fiecărei activități pentru a evita astfel de greșeli sau cel puțin să nu le repetăm mereu. Dar majoritatea oamenilor știu din propria lor viață că lucrurile nu funcționează așa. Chiar și experții fac greșeli în acest domeniu al aprecierii costurilor de oportunitate.

În general, erorile apar pentru că supraestimăm valoarea unei plăceri pe termen scurt și subestimăm valoarea stării noastre de bine pe termen lung. Aici cel mai simplu și la îndemână exemplu este fumatul.

Pierdem mult timp făcând și lucruri despre care deja știm că nu ar trebui să le facem. Ca exemplu ar putea servi smartphone-ul, un instrument convenabil și util; în ciuda beneficiilor sale, într-un sondaj din 2015, aproape unul din trei proprietari de smartphone-uri a spus că este mai mult o „lesă” decât o sursă de „libertate”. Această lesă duce la consecințe grave: psihologii au legat utilizarea excesivă a smartphone-urilor de „dependența digitală”, care la rândul ei poate duce la singurătate, anxietate și depresie.

De ce milioane de oameni se lasă ținuți în lesă? La fel ca orice altă dependență, utilizarea din greu a smartphone-urilor ne atrage pentru că stimulează sistemul de recompensare al creierului. Avem parte de o satisfacție imediată, dar de foarte scurtă durată, care se epuizează rapid și ne lasă cu regrete și cu dorința unui alt succes.

Chiar dacă nu se ridică la nivelul dependenței, orice pierdere a timpului care nu ne face mai fericiți pe termen lung – indiferent că ia forma unor videoclipuri solitare sau filmulețe amuzante cu pisici – ne poate afecta starea de bine.

De dragul fericirii și al productivității, obiectivul nostru ar trebui să fie să ne gestionăm zilele în conformitate cu prioritățile noastre, făcând distincție între pierderile de timp care ne convin și cele care nu ne plac și să scăpăm de acestea din urmă, dacă este posibil.

Două modalități cu care am putea începe ar putea fi următoarele:

  1. Programați-vă și timpii morți”!

Cel mai bun mod de a rezolva problema raportului cost-oportunitate este să nu lăsăm luarea deciziilor de utilizare a timpului pentru momentul în care începem o activitate, când luarea deciziilor ar putea fi distorsionată de căutarea confortului pe termen scurt.

O strategie potrivită ar fi luarea în avans a deciziilor despre modul de utilizare a timpului și apoi respectarea programului astfel propus.

Programarea timpului nu trebuie să se limiteze doar la perioadele de lucru ci și la perioadele numite de obicei “timpi morți”.

Pandemia a creat și aici probleme pentru mulți oameni. Este vorba mai ales de cei care lucrează de acasă pentru care locul de muncă și viața s-au amestecat în moduri frustrante, deoarece nu mai există o structură clară a timpului așa cum este ea impusă de un loc de muncă formal.

  1. Atribuiți o valoare monetară obiceiurilor voastre proaste!

În 2012, doi cercetători de la University of Toronto au efectuat o serie de experimente în care au cerut participanților să-și aprecieze veniturile în termeni de salariu pe oră și pornind de aici să atribuie o valoare monetară timpului petrecut în activități de agrement.

De exemplu, participanților li s-a cerut să aprecieze sub formă de salarii neîncasate timpul liber petrecut pe Internet adică li s-a cerut să aprecieze banii pe care i-ar fi câștigat dacă în timpul respectiv ar fi lucrat normal. Acest mod de a gândi reduce fericirea pe care oamenii o resimt din activitățile lor de agrement.

Cercetătorii au interpretat această constatare ca o consecință negativă a monetizării timpului liber, dar o astfel de metodă poate fi de o mare valoare pentru a ne descuraja în a ne angaja în activități care nu ne plac dar ne consumă timpul.

Un exemplu american foarte explicit se referă la utilizarea rețelelor de socializare, despre care cercetările au descoperit în mod clar că reduce fericirea în cazul utilizării excesive, în special la tineri. „Consumul” mediu de social media din America (aproximativ 142 de minute pe zi) la un câștig salarial mediu pe oră (aproximativ 29,92 USD), este echivalent cu „cheltuirea” a aproximativ 71,00 USD în fiecare zi pentru această activitate.

Prin urmare, ar fi bine să ne  reamintim câștigul nostru orar la începutul fiecărei zile pe măsură ce începem ceva care ar putea să ne “înghită” timpul.

În acest fel am putea avea mai multe șanse să luăm o decizie rentabilă și în ceea ce privește utilizarea rețelelor sociale pentru a ajunge rapid la viața prietenilor noștri și la știrile de ultimă oră și am evita alimentarea sistemului de recompense al creierului printr-o oră costisitoare de frunzărit “fără minte”.

Ajungând aici, iubite cititorule, să îl invocăm pe  Benjamin Franklin pentru a găsi noi căi spre picături de fericire:  „Iubeşti viaţa? Atunci nu risipi ca un nesăbuit timpul, căci din timp este făcută viaţa!”

Don’t worry, be happy!

 

Surse:

1.www.theatlantic.com/family/archive/2021/04/waste-time-thoreau-walden/618732/

2.journals.aom.org/doi/abs/10.5465/amj.2017.1283

3.www.tandfonline.com/doi/abs/10.1080/07053436.1995.10715489

15 May

Obișnuiți să vorbiți singur(ă), nu-i așa?

Nu vorbi mult când ești singur. Vorbește mult când ai cu cine!”

Proverb irlandez

 

Mulți oameni sunt conștienți de existența unei voci interioare care oferă un monolog în desfășurare pe parcursul zilei. Această voce interioară,  care combină gândurile conștiente cu convingerile și părtinirile inconștiente, oferă creierului o cale de a interpreta și procesa experiențele zilnice și monologului purtat de ea îi zicem monolog interior.

Acesta poate fi benefic și de susținere, atunci când este pozitiv, calmează temerile și întărește încrederea de sine sau poate fi negativ și autodistrugător. Din păcate, natura umană este predispusă la un monolog interior negativ, incluzând afirmații dărâmătoare precum „Nu pot face nimic bine” sau „Ce prost sunt…”.

Oare este OK să vorbești cu tine însuți iar dacă o faci cu voce tare nu ești dus cu pluta”?

Mulți oameni folosesc vorbirea cu ei înșiși, fie internă, fie cu voce tare, pentru a se motiva, iar cercetările arată că acest lusru poate fi benefic, dacă este făcut corect.

Când vorbirea cu sine se concentrează pe modul în care putem prospera și nu doar să supraviețuim, poate oferi o motivație esențială pentru atingerea obiectivelor.

Monologul interior care ne ajută să avem o viziune mai largă asupra vieții și oportunităților noastre, mai degrabă decât să ne concentrăm strict asupra amenințărilor și care recunoaște și abordează în mod direct îndoielile și temerile noastre, s-a dovedit a promova fericirea, bunăstarea și succesul.

Monologul interior devine negativ atunci când ne gândim la situațiile din trecut în care lucrurile nu au mers bine sau când ne gândim la un viitor plin de lucruri care ar putea merge prost.

Monologul interior negativ este dăunător pentru că de obicei nu reflectă realitatea și, prin urmare, poate convinge în mod greșit oamenii, că nu numai că nu sunt suficient de buni, dar că nu pot deveni mai buni niciodată, paralizându-i în egocentrism și letargie.

Cercetările au constatat că, atunci când vorbirea cu sine se concentrează asupra momentului prezent și a oportunităților valoroase, ne ajută mai eficient să ne atingem obiectivele.

Persoanele cu depresie și anxietate experimentează frecvent un monolog interior autodistructiv și disfuncțional; monologurile interioare pe care le percep pot fi necontenite și excesiv de critice. Copleșiți de negativitate, aceștia se pot complace în ruminații dureroase, autoatacându-se fără încetare.

În asemenea cazuri este necesară înlocuirea gândurilor negative cu cele care sunt mai pozitive și mai adevărate, practică pe care psihologii o numesc „reevaluare cognitivă”. Studiile arată că oamenii care țin sub control monologul interior au o sănătate mintală mai bună, mai multă satisfacție în viață și chiar inimi mai funcționale.

Doamna Elizabeth Anne Bernstein, editorialist la The Wall Street Journal, autoarea articolului “How to Stop the Negative Chatter in Your Head”, care stă la baza prezentului material, a primit o serie de răspunsuri, la întrebările pe care ni le-am pune în legătură cu monologul interior, de la psihologul și neurologul Ethan Kross, profesor la University of Michigan și director al Emotion & Self Control Laboratory.

Toți oamenii poartă monologuri interioare?

Răspunsul este DA. Există o mulțime de moduri în care folosim acest monolog: îl folosim pentru a menține lucrurile proaspete în capul nostru, cum ar fi repetarea unui număr de telefon; simulăm ceea ce intenționăm să spunem, atunci când mergem la un interviu sau la o întâlnire; vorbim cu noi înșine când încercăm să ne controlăm sau când încercăm să rezolvăm o problemă; trecem mintal prin pașii pe care trebuie să-i facem când avem de făcut ceva dificil.

De notat că monologul interior negativ nu întotdeauna înseamnă ceva rău. Din experiențe dureroase putem învăța lucruri care ne ajută să creștem și să devenim mai buni.

Cât timp petrecem vorbind cu noi înșine?

Este interesant că din orele noastre de veghe ne petrecem între o treime și o jumătate fără să fim concentrați asupra prezentului iar angajarea în raționamente nonverbale sau vorbirea cu noi înșine constituie o parte semnificativă a acestui timp.

Monologul interior poate lua o formă comprimată, care permite cuvintelor noastre să curgă într-un ritm rapid echivalent cu rostirea cu voce tare a 4.000 de cuvinte pe minut.

Monologul interior ne poate dăuna?

Din păcate, uneori, monologând interior în loc să găsim un răspuns la problemele noastre, ajungem să înrăutățim problemele. Ruminăm, devenim îngrijorați, vedem catastrofe, ajungem să ne blocăm și începem să ne învârtim în negativitate. Și asta este ceea profesorul Ethan Kross numește „flecăreală”.

Flecăreala ne poate sabota subminându-ne capacitatea de a gândi clar și de a funcționa bine. De asemenea, ne poate determina să îndepărtăm oamenii de care ne pasă. Și, nu în ultimul rând, poate avea un impact asupra sănătății noastre fizice.

Vremurile grele ne înrăutățesc monologurile interioare negative?

Evident că: un virus care ne oprește să mai socializăm direct cu ceilalți, tribalismul, neliniștea civică, diviziunea politică, șomajul, economia destabilizată sunt fenomene care înrăutățesc monologurile interioare.

Cum putem avea control asupra monologurilor interioare?

Când vorbim cu noi înșine ne concentrăm îndeaproape asupra problemei noastre. Ceea ce ar trebui să facem este să extindem cadrul, să ne gândim la experiența noastră ca la ceva cu care se confruntă mulți oameni, ca la ceva similar prin care alți oameni au trecut cu succes.

De exemplu, în contextul pandemiei de acum, gândindu-ne la pandemia de gripă din 1918, putem conchide că am mai trecut prin asta, am îndurat, am avut rezultate excelente și deci o vom face din nou. O asemenea abordare dă speranță.

Este preferabilă folosirea „monologului interior distanțat”!

O mulțime de cercetări arată că suntem mult mai buni în a consilia alte persoane decât pe noi înșine. Deci, ne-ar ajuta să ne gândim la noi înșine ca și cum am fi altcineva.

O modalitate de a face acest lucru este folosirea „vorbirii cu sine distanțate” ca și cum am sfătui un prieten. Trebuie să ne folosim propriul nume: „Popescule, iată cum faci asta…” Mulți oameni fac asta din instinct dar fără să știe de ce.

Ne poate fi de ajutor și reinterpretarea mesajelor corpului nostru ca răspuns la monologurile interioare!

De exemplu, dacă înainte de o prezentare importantă simțim un “ghem în stomac” în loc să interpretăm această manifestare ca pe un indiciu al nereușitei mai bine să ne gândim la ea ca la un semnal că ne ridicăm la înălțimea așteptărilor.

Și ritualurile ne pot fi de ajutor!

Ritualurile ne pot oferi un sentiment al ordinii. Acestea ne pot ajuta “să fugim” de probleme.

Putem chiar să ne creăm propriul ritual, cum ar fi înainte de a susține o convorbire importantă. De exemplu, să respirăm adânc de trei ori și să strângem și desfacem pumnii de două ori.

Cum afectează mediul nostru monologul interior?

Oamenii, de regulă, doresc un sentiment de ordine și control. Dar când experimentăm monologuri interioare, acestea implică mișcarea gândurilor în totală dezordine.

Putem compensa lipsa de ordine din cap prin crearea de ordine în jurul nostru: organizându-ne spațiul, făcând curățenie în bucătărie, aranjând dormitorul. În același timp o plimbare în natură ne poate ajuta să ne curățăm mintea.

Și uimirea ne poate ajuta să ne controlăm gândurile negative!

Manifestăm uimire atunci când suntem în prezența a ceva vast care ne stârnește admirația dar poate avem probleme în a-l explica. Unii oameni obțin asta din experiențe religioase. Alții se uită la stele scrutând universul, admiră o piesă de artă incredibilă sau participă la un concert uimitor.

Monologând interior, ne concentrăm strict asupra problemelor noastre. Manifestarea uimirii ne arată cât de nemărginit este universul și asta pune cât se poate de semnificativ lucrurile la locul lor.

În concluzie, iubite cititorule, nu-ți fă griji dacă porți discuții cu tine însuți, este ceva normal și poate să-ți aducă picături de fericire dacă o faci în mod pozitiv!

 

Don’t worry, be happy!

 

Surse:

1.www.wsj.com/articles/how-to-stop-the-negative-chatter-in-your-head-11609876801?st=rdp0rz4g0xtwrf3&mod=pckt121

2.www.psychologytoday.com/us/basics/self-talk

08 May

”Rasismul inteligenței” există dar este ignorat

Educația este cea mai puternică armă pe care voi o puteți folosi pentru a schimba lumea.”

Nelson Mandela

 

Psihologia socială a studiat diverse grupuri de persoane cum ar fi cele de aceeași etnie, sex, vârstă, cetățenie, venituri și alte grupuri sociale, dar a neglijat grupurile diferențiate prin educație.

Acest lucru este surprinzător având în vedere importanța educației în estimarea rezultatelor vieții oamenilor și a atitudinilor lor sociale. Legat de acest aspect, spre exemplu, un raport recent a constatat că nivelul de educație a jucat un rol mai mare în votul Brexit decât vârsta, sexul sau venitul. Cei cu calificări mai scăzute au votat mai mult pentru ieșirea Marii Britanii din Uniunea Europeană.

Un raport din 2018 din Journal of Experimental Social Psychology a folosit termenul „educaționism” și a furnizat pentru prima dată dovezi clare pentru ceea ce mulți psihologi au suspectat de mai multă vreme: oamenii educați sunt implicit părtinitori împotriva celor mai puțin educați:

  • persoanele cu studii superioare prezintă o părtinire intergrupală bazată pe educație: au mai multe atitudini negative față de persoanele mai puțin educate decât față de persoanele cu studii superioare;
  • oamenii mai puțin educați nu prezintă o astfel de prejudecată intergrupală bazată pe educație;
  • oamenii mai puțin educați sunt considerați mai responsabili și mai vinovați pentru situația lor, în comparație cu oamenii săraci sau cei aparținând clasei muncitoare.

Toate acestea au consecințe nefericite, care provin adesea din decalajul dintre bogați și săraci.

Ideea că oamenii mai puțin educați sunt discriminați nu este una nouă. În anii 1980, sociologul francez Pierre Bourdieu a numit-o „rasismul inteligenței … al clasei dominante”, care servește la justificarea poziției ei în societate. El a subliniat faptul că sistemul educațional a fost inventat de clasele conducătoare.

Educația pare să împartă societatea în multe feluri. Niveluri mai ridicate de educație sunt legate de venituri mai mari, o sănătate și bunăstare mai bune și niveluri ridicate de ocupare a forței de muncă.

Statutul educațional dezvăluie și divizări politice așa cum a fost și atitudinea față de Brexit.

Deși existența unei părtiniri educaționale puternice este cunoscută de multă vreme ea a fost rareori abordată direct, comparativ cu studiile numeroase privind prejudecățile legate de sex, etnie și vârstă.

Se pare că motivul pentru care există prejudecățile legate de nivelul de educație este că acesta (nivelul de educație) este perceput cumva ca fiind ceva ce oamenii pot controla. De multe ori oamenii sunt evaluați și li se atribuie atitudini negative – chiar dacă se știe că, în realitate, educația scăzută nu li se poate reproșa.

Motivul pentru care oamenii nu pot fi acuzați pentru eventualele niveluri scăzute de educație este legătura lor cu sărăcia. Mult mai puțini adolescenți din medii defavorizate merg la universitate.

Există motive complexe pentru aceasta: sărăcia afectează luarea deciziilor de zi cu zi în moduri imprevizibile. Dr. Jennifer Sheehy-Skeffington de la London School of Economics  spune că lipsa resurselor „constrânge psihologic”. Sărăcia adaugă un sentiment de stigmatizare și rușine care creează o stimă de sine scăzută, un model care, după cum spune ea, există mai probabil în societățile cu ideologii meritocratice, în care realizarea unui individ este văzută ca fiind bazată în mare parte pe inteligență și pe muncă.

Sărăcia afectează luarea deciziilor. Într-un studiu cu subiecți provenind din rândul persoanelor cu venituri medii Sheehy-Skeffington a împărțit în mod aleatoriu participanții în grupuri – unora li s-a spus că se descurcă prost în societate, în timp ce altora li s-a spus că au avut succes. Cei cărora li s-a spus că sunt „indivizi cu statut inferior” au avut rezultate mai slabe atât în ceea ce privește deciziile financiare, cât și în rezolvarea sarcinilor cognitive de bază.

„Asta înseamnă că abilitățile cognitive necesare pentru luarea unor decizii financiare bune nu sunt la îndemâna cuiva atunci când se confruntă cu stresul cauzat de conștientizarea faptului că merge mai rău decât alții”, spune ea. Aici nu este vorba de faptul că procesele lor mintale s-au închis, ci mai degrabă este vorba de faptul că indivizii erau mai concentrați asupra amenințării actuale la adresa statutului lor, decât asupra sarcinilor curente.

În analiza sa asupra psihologiei sărăciei, dr. Sheehy-Skeffington a constatat că cei cu venituri mici simt un sentiment de control diminuat asupra rezultatelor vieții viitoare. „Dacă credeți că nu vă puteți controla viitorul, este logic să investiți energia sau banii limitați pe care îi aveți pentru a vă îmbunătăți situația actuală”, spune ea.

Cu alte cuvinte, performanța în sarcinile mintale suferă atunci când se confruntă cu constrângeri financiare. Și odată ce aceste constrângeri există, capacitatea de a planifica viitorul și de a lua decizii sensibile este, de asemenea, afectată negativ.

Acest fenomen se manifestă în mod clar în sistemul de învățământ. Cei care trăiesc în condițiile constrângerilor din prezent sunt stimulați mai puțin să se descurce bine la școală sau să planifice pentru viitor accederea în învățământul superior.

Într-un studiu din 2017, psihologul dr. Fabrizio Butera, profesor la University of Lausanne din Elveția, a susținut că sistemul de învățământ este „motivat să mențină status quo-ul” – prin care copiii părinților cu studii superioare merg la universitate, în timp ce copiii cu o expunere mai redusă la educație merg la formare profesională sau ucenicie.

Echipa lui Butera a arătat că „examinatorii” au apreciat mai jos, la aceeași sarcină, persoanele despre care li s-a spus că provin dintr-un mediu mai puțin privilegiat. „Este ca și cum ar considera că un copil dintr-un mediu inferior s-a angajat pe un drum greșit și, prin urmare, pune bețe în roate propriilor perspective privind continuarea educației”, spune profesorul Butera.

Dr. Erica Southgate, profesor la University of Newcastle din Australia, a studiat stigmatizările cu care se confruntă indivizii care sunt primii din familia lor care au ajuns la studii superioare. Ea a constatat că la facultăți precum Medicina, ipoteza predominantă printre studenți este că toată lumea provine dintr-un mediu social similar.

Ce ar putea ajuta la depășirea discriminărilor de ordin educațional?

Un punct de vedere este că un mod diferit de notare a testelor ar putea fi de ajutor. În mai multe studii, echipa profesorului Butera a arătat că supunerea copiilor la teste sau examene cu note reduce de fapt motivația și performanța în raționamente și luarea deciziilor. Renunțarea la note ar reduce și comparația socială, care poate afecta adesea negativ performanța.

Dr. Butera susține că dacă se oferă un feedback detaliat cu privire la modul de îmbunătățire în locul scorurilor simple clasificate, se contribuie mai mult la „concentrarea pe evaluare ca instrument de educație decât pe evaluare ca instrument de selecție”. Cu alte cuvinte, copiii învață să își dezvolte cunoștințele în loc să învețe să se descurce bine la teste.

„Echipa noastră a demonstrat că o soluție viabilă este crearea în sala de clasă a unui mediu în care evaluarea face parte din procesul de învățare”, spune Butera. „Acest lucru pare să reducă inegalitățile de clasă și de gen și să promoveze o cultură a solidarității și cooperării.”

Unele școli din sistemele alternative, cum ar fi școlile Montessori, Steiner și Freinet, pun mai puțin accent pe examene, iar în Finlanda în școlile primare nu există teste standardizate. Aceste exemple sunt însă minoritare și nu pe gustul tuturor.

Mulți părinți doresc să vadă note cu motivația că fără ele este greu să aprecieze evoluția copiilor. „Aici, în Elveția, au desființat notele într-un singur loc, dar s-a produs o revoltă, în principal din partea părinților care dintr-o dată nu au putut să-și dea seama cum evoluează copiii lor”, spune dr. Butera.

Pentru dr. Lance Fusarelli, profesor la North Carolina State University, cel mai important lucru este ca părinții și profesorii să se aștepte la ce este mai bun de la copii de la o vârstă fragedă pentru a întări ideea că „ei pot face acest lucru și reușesc”. „Dacă aveți așteptări scăzute față de copii, aceștia vor scădea la nivelul așteptărilor”, spune el.

Desigur, prejudecățile din sistemul de învățământ nu vor dispărea peste noapte și majoritatea dintre noi nici nu realizăm că aceste prejudecăți există. Atitudinea meritocratică conform căreia cei care muncesc din greu vor reuși este încă omniprezentă, în ciuda dovezilor care arată că mulți factori, dincolo de controlul individului, pot obstrucționa potențialul său.

Sper, iubite cititorule, că te numeri printre cei care nu au realizat că există asemenea discriminări pentru că nu ai avut de a face cu ele și astfel ai avut și vei avea parte de multe picături de fericire!

Don’t worry, be happy!

 

Surse:

1.www.bbc.com/future/article/20171219-the-hidden-judgements-holding-people-back

2.www.sciencedirect.com/science/article/abs/pii/S0022103116305509

01 May

Căutarea fericirii înseamnă timp pierdut!

„Căutarea fericirii este cea mai ridicolă sintagmă; dacă ești în căutarea fericirii, nu o vei găsi niciodată.”

Charles Percy Snow

 

Cei mai mulți dintre noi suntem conduși să credem că fericirea este o destinație finală – una care poate fi atinsă dacă luăm deciziile corecte, învățăm din greșelile noastre și continuăm să mergem înainte.

Suntem învățați că, din momentul în care o vom găsi, vom fi mulțumiți pentru totdeauna cu viața noastră și, ca urmare, trăim urmărind acest vis simțindu-ne copleșiți și inadecvați, fără să ne oprim niciodată să ne întrebăm dacă este, de fapt, corect sau greșit.

Realitatea este că este greșit. „Fericirea” nu este o destinație. Este o stare de spirit și nu trebuie să ne aflăm în ea în fiecare moment al fiecărei zile. Acest lucru nu numai că este imposibil, dar este și nesănătos.

Viața este complexă și incertă. Suișurile și coborâșurile sunt normale. Ziua în care obții acea promoție după care ai tânjit ar putea fi totodată și ziua în care ai parte și de prima ta suferință. De altfel pare îndreptățită întrebarea: Cum putem experimenta fericirea dacă nu cunoaștem tristețea și durerea?

Probabil mulți dintre noi au crezut și încă mai cred că dacă bifăm o serie de lucruri (carieră strălucitoare, casă cu etaj, mașină rapidă, călătorii internaționale ș.a.m.d.) ajungem la „succes” și ne vom trăi zilele fericiți.

Dar vine dezamăgirea pentru că odată ajunși aici constatăm că ne simțim totuși neîmpliniți. Se pare că nu operăm cu definiția corectă a succesului? Ceva lipsește. Lucrurile care ne fac cu adevărat fericiți cum ar fi conexiunea umană și impactul pozitiv asupra vieții altora parcă lipsesc din căutarea succesului.

În încercările de căutare a fericirii se repetă mereu câteva teme consistente: frica de eșec, frica de instabilitate financiară și teama de modul în care ne judecă alții sau de a nu fi suficient de buni.

Cele mai mari bariere în calea unei vieți împlinite și fericite par să fie distragerea atenției, frica și lipsa de curiozitate față de sine și de ceilalți și față de lume în general.

Se pare că persoanele care pot procesa pe deplin așa-numitele emoții „negative”, alături de cele mai pozitive, duc o viață mai fericită. Pe măsură ce procesează acele emoții negative își clarifică ceea ce contează cu adevărat pentru ele. Unii psihologi definesc această abilitate drept emodiversitate – adică abilitatea de a experimenta în egală măsură o gamă diversă de emoții.

Studiile psihologilor arată că oamenii care se simt cei mai împliniți sunt cei care au învățat să renunțe la nevoia de a se simți fericiți tot timpul și nu numai că au acceptat urcușurile și coborâșurile care vin odată cu viața, dar au ajuns să le și aprecieze.

Această mentalitate și schimbarea comportamentală i-au ajutat să se aplece către incertitudine, să accepte emoțiile (atât cele pozitive cât și cele negative) și să se adapteze mediului lor cu intenție și semnificație.

Oamenii care se adaptează în mod deliberat mediului deblochează uși și potențial către posibilități. Trebuie să fie limpede că deși este posibil să nu avem control asupra fiecărui aspect al mediului înconjurător, avem control asupra noastră înșine și asupra alegerilor pe care le facem, inclusiv asupra celor care ne afectează sănătatea mintală și emoțională.

Având în vedere toate acestea, Penny Locaso, inovator educațional, autoarea cărții Hacking Happiness (august 2020) și una dintre cele mai influente femei antreprenor din Australia a definit  astfel fericirea:

 „Fericirea este posibilitatea să poți călări pe valul fiecărei emoții pe care viața îl aruncă asupra ta, știind că poți ieși pe partea cealaltă puțin mai bine decât ai fost înainte pentru că ai abilitățile (concentrare, curaj, curiozitate), resursele (o mentalitate pozitivă) și structura de susținere (o comunitate) pentru ca acest lucru să se întâmple.”

Doamna Locaso a ajuns la concluzia că “suntem mai buni la adaptare atunci când schimbarea este impusă de forțe externe din mediul nostru. Luați exemplul modului în care ne-am adaptat să trăim cu Covid și lockdown-uri. Ne-am adaptat pentru că am fost obligați. Aceasta este o abilitate excelentă pentru a supraviețui, dar nu este ideală pentru a prospera.”

După părerea ei prosperarea se realizează prin adaptarea automotivată, proactivă. Nu este suficientă o mentalitate de a „trece doar prin”, ci este necesară și intenționalitatea.

Adaptabilitatea intenționată necesită timp și practică dar Penny Locaso a identificat trei abilități principale care ne pot ajuta să începem.

1.Concentrarea

Se pare că trăim într-o lume concepută să ne distragă atenția. Atenția noastră a devenit o marfă extrem de valoroasă, atât de valoroasă încât de exemplu, companii precum Netflix pretind că somnul este unul dintre cei mai mari concurenți ai lor.

Suntem asaltați de recomandări conform cărora ar trebui să ne folosim timpii morți învățând o limbă străină sau încercând un nou hobby.

Suntem supuși la o presiune, pe care uneori o exercităm chiar noi asupra noastră înșine ca să fim productivi și ajungem să umplem fiecare moment de veghe cu ceva de făcut, indiferent dacă este vorba de găsirea unei activități care să ne țină ocupați sau de petrecerea timpului pe dispozitivele noastre electronice.

În orice caz, în mod constant, concentrarea noastră pe a face diverse lucruri slăbește. Distragerile ne împiedică să găsim “spațiul mintal” pentru sentimente bune și rele, incluzând plictiseala și tristețea.

Recomandarea privind necesitatea concentrării se referă la a învăța cum să ne îndepărtăm de “bruiajul” constant al stării de a fi ocupați. Este vorba despre crearea “spațiului mintal” pentru a exista, pentru a gândi clar și pentru a determina ceea ce contează cu adevărat pentru noi, astfel încât să putem include mai multe dintre aceste lucruri în viața noastră.

2.Curajul

Curiozitatea și concentrarea singure nu sunt suficiente. Nu trebuie să uităm că teama poate fi cea mai mare barieră în calea schimbării. Cu toate acestea, ea (împreună cu eșecul) poate fi una dintre cele mai bune pârghii pe care le avem la dispoziție pentru a ne permite fericirea.

Dezvoltarea curajului se concentrează pe renunțarea la convingerea că frica ar trebui folosită mai degrabă ca semnal de alarmă pentru a fugi, decât să sprijine posibilități.

Curajul ne ajută să înfruntăm frica știind că este o emoție umană biologică universală pe care o putem utiliza pentru a modela schimbarea pe care încercăm să o facem.

Înfruntarea fricii (care nu pune viața în pericol) ne permite să procesăm și să eliminăm creativ barierele care stau între a dori ceva și a acționa.

3.Curiozitatea

Adaptabilitatea este calitatea individului de a accepta ceea ce nu poate schimba dar și recunoașterea celor ce le poate schimba. În acest context curiozitatea joacă un rol esențial.

Dacă nu-ți pui întrebări niciodată, dacă nu îi întrebi pe cei din jurul tău, nu vei vedea niciodată posibilitățile, căile sau opiniile care se află dincolo de ceea ce îți este disponibil imediat.

Curiozitatea ne cere să fim pe deplin prezenți, să ascultăm mai mult decât vorbim, să punem întrebări multe, să fim atenți la idei noi și să îmbrățișăm necunoscutul. Dar ce este și mai important, curiozitatea ne fixează convingerile înrădăcinate.

Curiozitatea ne ajută să ne imaginăm un viitor diferit de ceea ce este ușor sau evident. Când punem întrebări începem să identificăm comportamentele sau temerile care ne împiedică să încercăm ceva nou. Acesta este primul pas pentru a învăța cum să ne adaptăm și să ne schimbăm în mod intenționat.

În încheiere să ne reamintim că fericirea nu ar trebui să fie scopul nostru, nici o stare finală pe care o urmărim și se poate obține sub formă de picături de fericire ca urmare a unui anume mod de a fi (abilități și o mentalitate pozitivă) într-o comunitate adecvată.

Don’t worry, be happy!

 

Surse:

1.hbr.org/2021/01/what-you-were-taught-about-happiness-isnt-true

2.ro.yourinspiration-magazine.com/what-is-emodiversity

3.www.independent.co.uk/life-style/gadgets-and-tech/news/netflix-downloads-sleep-biggest-competition-video-streaming-ceo-reed-hastings-amazon-prime-sky-go-now-tv-a7690561.html