26 Jun

„Depresia trăiește în trecut, anxietatea trăiește în viitor iar bucuria se găsește trăind în prezent.”

”Dacă trăiești cu frica de viitor din cauza a ceea ce s-a întâmplat în trecut, o să ajungi să pierzi ceea ce ai în prezent.”

Autor necunoscut

 

În viața fiecăruia dintre noi se pot întâmpla lucruri cumplite: diagnosticarea cu o boală incurabilă, un accident care să ne schimbe capacitatea de a face activități care ne-au făcut viața distractivă și semnificativă, decizia soțului/soției de a-și reface viața cu altcineva ș.a.

Chiar dacă avem norocul să fim ocoliți de asemenea evenimente uriașe care schimbă viața, toți putem să ne confruntăm cu dezamăgiri, răni sau umilințe care ne fac să ne dăm seama de multele moduri în care existența poate fi dureroasă.

Inevitabilitatea suferinței a preocupat pe mulți dintre marii filosofi, lideri religioși, scriitori și chiar creatori de opere de artă. Nimeni însă nu a găsit soluții dar un lucru este foarte clar: cu cât încercăm mai mult să evităm realitățile dureroase, cu atât ne încurcăm mai mult în păienjenișurile lor de nefericire.

Conform psihologului Marsha Linehan, profesor la University of Washington, fondatoarea terapiei dialectice a comportamentului, „Calea de scăpare din iad trece prin mizerie… Refuzând să accepți mizeria care face parte din drumul de ieșire din iad, te întorci în iad.”

Ca să nu se întâmple asta trebuie să începi prin a „accepta radical” situația în care te afli în prezent. “Acceptarea radicală” înseamnă că nu te încontrezi cu ceea ce simți în acest moment. Te simți trist? E în ordine să te simți trist. Nu-ți judeca starea, nu încerca să o controlezi ci întoarce-te mai degrabă spre ea decât să încerci să te îndepărtezi de ea.

„Acceptarea radicală” subliniază importanța de a ne confrunta cu starea din prezent cu toate implicațiile sale îngrozitoare. Afirmații precum „Acest lucru nu este corect”, „Nu merit acest lucru”, „Nu așa ar trebui să fie”, oricât ar fi de adevărate, nu fac decât să sporească suferința noastră.

Ca un exemplu banal, să luăm în considerare blocarea în trafic. Este tentant să ne reproșăm că nu am plecat mai devreme la drum, că ne-am stabilit într-un oraș aglomerat sau că urâm persoana care provoacă blocarea traficului, deoarece nu și-a verificat indicatorul de benzină înainte de a pleca de acasă. În aceste momente, putem fie să ajungem la o frenezie cauzată de nedreptatea prin care trecem, fie să respirăm adânc și să acceptăm că este o situație în afara controlului nostru.

În general, conform lucrării psihologilor Matthew Killingsworth și Daniel Gilbert, „O minte rătăcitoare este o minte nefericită”, oamenii sunt mai puțin fericiți când încearcă să evite să se gândească la prezent gândindu-se la trecut sau la viitor.

O vorbă, atribuită filosofului chinez Lao Zi (aproximativ veacul VI înainte de Hristos) în total acord cu această observație este: „Depresia trăiește în trecut, anxietatea trăiește în viitor iar bucuria se găsește trăind în prezent.”

Desigur, a trăi în prezent nu înseamnă neapărat mai multă bucurie și concentrarea asupra prezentului chiar s-ar putea să intensifice sentimentele de tristețe, teamă sau furie. Dar putem câștiga un control și o conștientizare crescândă cu privire la cât și cu ce intensitate experimentăm realități dureroase, înfruntându-le în prezent. Putem reinterpreta semnificația evenimentelor dureroase, putem lua măsuri pentru a reduce durerea și a reduce distanța pe care o parcurge ea prin alte aspecte ale vieții noastre.

În acest context, psihologul și neurologul Lisa Feldman Barrett, profesor la Northeastern University, Canada, îi sfătuiește pe oameni să intre în „detalierea” emoțiilor lor.

Dacă există ceva care te întristează, încearcă să mergi și mai adânc în explorarea și descrierea sa. Întreabă-te dacă este doar tristețe sau este de fapt disperare, durere, mizerie, agonie, respingere, nesiguranță, tristețe sau înfrângere? Este doar furie? Sau este și resentiment, iritare, gelozie, supărare sau amărăciune?

În studiile sale Lisa Feldman Barrett a constatat că o detaliere emoțională mai mare este asociată cu necesități reduse de medicamente, mai puține zile de spitalizare pentru boli și o mai mare flexibilitate în reglarea emoțiilor.

„Acceptarea radicală” pornește de la premisa că ceea ce rămâne în întuneric crește în întuneric; că seninătatea se realizează mai bine privind în față, mai adânc, la ceea ce ne temem decât mergând în direcție opusă.

Spre exemplu, prima dată când vizionăm un film de groază, dacă e un film care își face treaba, ne va oripila. Dar cât de îngroziți vom mai fi la a doua, darămite la a patra vizionare a aceluiași film?

Paralela cu filmul de groază este că, cu cât ne expunem mai mult (și acceptăm radical) la ceea ce ne temem, cu atât mai mult diminuăm controlul asupra noastră a lucrului de care ne temem. Sau folosind “reversul medaliei”, cu cât evităm mai mult să ne confruntăm cu fricile, cu atât mai puțin suntem capabili să ne relaxăm.

„Acceptarea radicală” a defectelor noastre – modalitățile prin care acțiunile noastre îi rănesc pe cei pe care îi iubim, modurile în care nu suntem cei pe care am sperat să fim – nu este doar cea mai bună șansă de răscumpărare în ochii celor pe care îi rănim; este cea mai bună șansă de a ne schimba relația cu propriile noastre sentimente profunde de vinovăție, tristețe sau regret. Cu toate acestea, “acceptarea radicală” ar putea fi prea slabă pentru a reduce la tăcere vocile stridente care ne amenință starea de bine.

Dar de ce este atât de obișnuit să te simți anxios? Este pentru că creierul nostru nu a evoluat în sensul de a ne menține fericiți; a evoluat pentru a ne ține în viață. Mințile noastre umflă potențialele pericole și asta probabil pentru că strămoșii care au reușit să evalueze amenințările reale nu au trăit suficient pentru a-și transmite genele.

“Acceptarea radicală” a unui anume fapt este un mod de a-i spune (în gând): „Ai atenția mea. Îți mulțumesc pentru îngrijorarea ta pentru că lucrurile sunt la fel de groaznice pe cum le descrii și ar putea fi la fel de rele și în viitor. Am luat în serios ceea ce ai de spus, dar acum urmează să văd ce spune și conștiința mea.”

Dacă nici nu investigăm, nu etichetăm și nici nu acceptăm gândurile sau sentimentele urâcioase, partea din noi care crede că suntem cu adevărat în pericol ar putea deveni mai tare și mai insistentă.

Bineînțeles este de subliniat că ceea ce funcționează pentru o persoană poate fi total inutil pentru alta. Persoanelor pentru care practicarea “acceptării radicale” ar putea fi un remediu prea slab, pentru a reduce la tăcere vocile stridente și convingătoare care le amenință starea de bine, s-ar putea să le fie mai de folos acțiuni și activități care îi îndepărtează de ruminație, cum ar fi exercițiile fizice intense, muzica intensă, prietenii, petrecerea timpului în natură, participarea la acțiunile de binefacere.

Cultura poate determina, de asemenea, cât de mult trebuie să muncim pentru a scăpa de limitele convingerilor noastre dureroase. Există dovezi din ce în ce mai serioase că în culturile cu rate ridicate de inegalitate socială, precum cele din Statele Unite, China sau India, ratele de depresie și anxietate sunt mult mai mari decât în cele cu inegalități sociale scăzute, cum ar fi Germania, Japonia și țările scandinave.

Cercetări recente efectuate de psihologul Iris Mauss, profesor la University of California, Berkeley, și colegii ei au constatat că, cu cât oamenii urmăresc mai activ fericirea ca pe o căutare individuală, așa cum pare a se întâmpla în țările cu multă inegalitate socială, cu atât ei sunt mai nefericiți, singuri și deprimați. În schimb, în ​​acele țări în care fericirea este definită mai degrabă ca o formă de angajament social decât ca o căutare individuală, rezultatul este opusul.

Lucrurile se petrec astfel pentru că soarta fiecăruia dintre noi este indisolubil legată de ceilalți. În timp ce practicarea “acceptării radicale” este o modalitate importantă de a face față adevărurilor pe care am prefera să le evităm, sprijinul prietenilor și al familiei pot face ca actul acceptării să fie mai puțin înfricoșător, mai puțin singuratic și, în cele din urmă, mai puțin dureros putând fi chiar sursa unor picături de fericire.

Don’t worry, be happy!

Sursa:

aeon.co/essays/free-yourself-from-the-tentacles-of-pain-with-radical-acceptance?utm_source=pocket&utm_medium=email&utm_campaign=pockethits

19 Jun

Știți cum puteți să faceți ca weekendul să vi se pară mai lung?

Zilele sunt egale pentru un ceasornic, dar nu pentru un om.”

Marcel Proust

 

Abordând acest subiect intrăm, vrând-nevrând, și pe teritoriul teoriei  relativității a lui Einstein. Dar nu te speria, iubite cititorule, am intrat dar ieșim imediat.

La școală, încercând să fiu mai explicit referitor la relativitatea intervalelor de timp, le spuneam în glumă elevilor că în mod sigur o oră de fizică li se pare mai lungă (poate chiar mult mai lungă) decât o oră petrecută într-o sală de cinematograf.

Pornind de aici, rezultă aproape clar că și orele de weekend le putem percepe mai lungi sau mai scurte în funcție de, cu ce le umplem?

Oricât de mult ne place locul nostru de muncă (aici intră și cel de învățătură) cred că majoritatea dintre noi recunoaștem că seara de duminică, însemnând iminența zilei de luni, este stresantă.

Avem o ușoară senzație de jecmănire, ca și cum cineva ne lipsește de ceva important acel ceva fiind o parte din timpul nostru. Ne ocupăm cu planificarea zilelor săptămânii care urmează, cu sarcinile pe care dorim să le rezolvăm (inclusiv curățenia) iar doamnele, în plus, și cu împrospătarea  lacului de pe unghii.

Este adevărat, toate acestea sunt lucruri utile dar oare nu ar fi weekendul mult mai plăcut dacă l-am petrece mai plăcut până la sfârșit?

Dedicarea serilor de duminică acelorași rutine vechi face să pară că weekend-ul dispare rapid și relativ trist. Dar atenție, lenevitul în pijama are același efect.

“Dacă vrei cu adevărat ca sfârșiturile de săptămână să treacă mai încet”, explică neurologul David Eagleman, profesor la Stanford University și autorul cărții The Brain: The Story of You, „cheia este să cauți noutăți – situații noi, activități noi.” „Când mergi și experimentezi ceva nou, se pare că a durat mai mult”, spune el, pentru că ești mai concentrat pe încărcarea în memorie a informațiilor necunoscute.

Din acest motiv, timpul pare să fi zburat mult mai repede atunci când am fost tineri decât ca adulți: „Când ești copil, totul este nou și încarci în memorie totul. Ca urmare, când te uiți în urmă la sfârșitul unei veri din copilărie, se pare că a durat mult pentru că îți amintești una și alta, lucruri noi învățate și experimentate”, spune Eagleman. „Dar când ești mai în vârstă, aproape tot timpul ai de-a face cu lucruri pe care le-ai mai văzut.”

Același lucru este valabil și atunci când avem în vedere o perioadă de timp mult mai mică, cum este un weekend, ceea ce înseamnă că, dacă dorim cu adevărat să ne întindem fiecare oră la potențialul ei maxim, va trebui să o facem pregătindu-ne din timp. Atenție însă, o planificare prea avansată transformă distracția în muncă.

Un plan spontan, flexibil generează mai multă emoție înainte de eveniment. Dacă linia de demarcație dintre „a avea ceva de făcut în acest weekend” și „a fi anxios din cauza faptului că ești prea programat în acest weekend” este firavă trebuie luată în considerare o a treia opțiune dincolo de completarea planului și de a rămâne acasă.

Nu este nimic în neregulă cu a rămâne acasă, dar de exemplu o escapadă de weekend, va face să pară timpul respectiv mult mai lung decât în cazul unui weekend petrecut acasă (în localitatea de domiciliu).

Pe de altă parte, un weekend petrecut acasă, dacă îl petrecem explorând noi cartiere sau încercând noi restaurante, va părea mai lung decât unul în care ne baricadăm în apartament cu o carte.

În același timp dacă sfârșitul de săptămână ni-l petrecem în propriul apartament cu o carte, dacă este vorba de o carte nouă, va părea mai lung decât unul în care “recitim pentru a suta oară” o carte favorită mai veche.

Profesorul Eagleman ne avertizează asupra faptului că toate cele de mai sus sunt adevărate numai în retrospectivă. „Este exact opusul situației atunci când privești înainte în timp față de a privi înapoi”, spune el. Luni, îți vei aminti un weekend plin de noutăți trăind și sentimentul de mai mult timp.

Dar analizând situația din prezent, vei avea simți că timpul trece prea repede – zboară cu adevărat atunci când ne distrăm și pare să se târască când ne plictisim. (După cum probabil bănuiți motivul este că nu suntem atenți la trecerea timpului atunci când ne distrăm; însă atunci când nu avem nimic care să ne distragă atenția înregistrăm fiecare salt al acelor de ceasornic.)

Pentru a ne face să înțelegem mai bine cum funcționează acest lucru, Eagleman ne propune să rememorăm ultima călătorie mai lungă cu avionul: când suntem în aer, „se pare că va dura o veșnicie pentru a ajunge la destinație. Nu ne vine să credem că au trecut doar … ore.” Dar odată ce am aterizat și am părăsit aeroportul, „se pare că a fost foarte rapid, în sensul că nu avem nicio amintire despre asta … Nu există nimic nou despre experiența avută, așa că timpul dispare cam acolo”.

În încheiere este de subliniat că strategia pentru a face ca weekendul să-l simțim mai lung nu este suficient de specifică. Trebuie să alegem dacă și cum dorim ca să simțim weekendul mai lung.

În orice caz, după un weekend care ni s-a părut mai lung ne vom simți mai reîmprospătați mai multă vreme în decursul săptămânii.

Poate fi o opțiune de weekend și să nu facem absolut nimic în afară de a ne delecta cu propria noastră lenevie, ceea ce în mod sigur ne va conduce către o stare de nemulțumire și o zi de luni care ni se va părea fără de sfârșit.

În ceea ce te privește, iubite cititorule, dacă mă asculți pe mine, vei proceda cum dorești, speranța mea este ca alegerea pe care o faci să fie purtătoare de multe picături de fericire.

Don’t worry, be happy!

 

Sursa:

www.thecut.com/article/how-to-make-the-weekend-last-longer.html

12 Jun

Atenție, vocea interioară nu este cel mai bun sfetnic!

„Autocritica este o formă mascată de narcisism.”

Mihail Mataringa

 

Mulți dintre noi sunt perfecționiști și sunt mânați de excelență pe care o cer în permanență de la ei înșiși. Dar atunci când eșuează în atingerea acelor așteptări imposibil de mari, gândirea lor înnăscută îi determină să apeleze la autoîncriminare. Acest lucru poate lua forma unor hotărâri dure, punitive, prin care își sancționează excesiv propriile deficiențe, ruminări asupra unor pași sau greșeli minore, îngrijorare și asumarea culpei.

Poate că acești oameni cred că analiza critică a activității și a comportării proprii este ceea ce îi menține ageri și constituie o formă de motivație, sperând că, dacă sunt suficient de duri cu ei înșiși, vor fi nevoiți să realizeze ceea ce trebuie.

Cercetările arată însă că această analiză critică, autocritica, este o strategie slabă. Atunci când analiza critică a activității și a comportării proprii este utilizată excesiv, ea este asociată în mod constant cu mai puțină motivație, mai slabă stăpânire de sine și mai multă procrastinare. De fapt, autocritica mută creierul într-o stare de inhibiție, care împiedică individul să acționeze pentru a-și atinge obiectivele.

Severitatea cu noi înșine nu este eficientă, dar este un model greu de combătut și necesită atenție și practică consecvente.

Câteva strategii care ar putea stabili calea către o abordare mai echilibrată și mai calmă, din punct de vedere emoțional, a propriilor performanțe sunt sugerate în articolul Stop Being So Hard on Yourself  de Melody Wilding, expert în comportament uman. Iată câteva din aceste recomandări:

1.Dați un nume criticului vostru interior!

Creați o distanță psihologică față de autocritică, personificând-o. Dați-i un nume, ales din zona personajelor negative din filme, literatură etc. (Un exemplu ar fi  Smigal din filmul de mare succes Stăpânul inelelor).

Personificarea criticului tău interior valorifică defuzia cognitivă (O tehnică utilizată în psihoterapeutică cu intenția de a modifica gândurile negative ale unui pacient, dar nu prin înlocuirea lor cu altele mai adaptative.) un proces prin care te separi de gândurile tale.

S-a constatat că defuzia reduce disconfortul, credibilitatea și stresul gândurilor negative. De asemenea, promovează flexibilitatea psihologică sau capacitatea de a vă menține mintea trează, de a vă gestiona emoțiile și de a fi conștienți, deschiși și adaptabili la cerințele lumii în schimbare.

2.Evitați generalizarea combătând efectul reflectoarelor”!

Nemulțumirea de noi înșine apare de multe ori ca urmare a “efectului reflectoarelor”. Psihologii folosesc termenul pentru a se referi la tendința de a supraestima ceea ce observă alții în legătură cu noi.

Cu alte cuvinte, avem tendința să credem că în fiecare moment este un reflector îndreptat asupra noastră, subliniind toate greșelile sau defectele noastre și ca urmare tindem să judecăm greșit și să supraestimăm cât de multă atenție acordă alții comportamentului nostru.

Pentru a combate „efectul reflectoarelor”, luați în considerare performanța dumneavoastră generală versus un eveniment negativ singular.

Gândiți-vă la curba lui Gauss: probabil că în cele mai multe zile veți obține performanțe medii sau mai mari decât cele medii. Unele zile vor fi sub medie și este normal. Atenția trebuie însă acordată imaginii de ansamblu.

În acest context trebuie evitată folosirea unor afirmații extreme precum „Întotdeauna o dau în bară”, „Vocea mea nu este niciodată auzită”, „Acest lucru se întâmplă de fiecare dată” ș.a.

3.Folosiți autointerogarea „ce-ar fi dacă?”!

Mintea umană este conectată pentru a da sens și a răspunde la întrebări fiind capabilă să facă conexiuni și să anticipe eventualități. Studiile au arătat că persoanele sensibile au circuite mintale și neurochimice mai active în domenii legate de atenție, de planificarea acțiunilor, de luarea deciziilor și de experiențe interne puternice.

Altfel spus avem puterea de a ne canaliza gândirea cu destul de mare precizie punându-ne întrebări constructive. Mai exact, avem capacitatea de a lua în considerare ceea ce ar putea merge bine în egală măsură cu ceea ce ar putea merge prost. Asemenea întrebări ar putea fi și cele de genul:

  • Ce se întâmplă dacă echipei superioare de conducere îi place prezentarea mea?
  • Ce se întâmplă dacă această idee nu este o prostie, și reprezintă progresul care duce proiectul înainte?
  • Ce se întâmplă dacă această propunere revoluționează modul în care lucrăm în echipă?

 4.Setați un cronometru și un obiectiv!

Severitatea excesivă cu tine însuți îți poate ruina starea de spirit, concentrarea și productivitatea. Din fericire, conform unor studii, se pare că rușinea și umilința – două emoții care sunt comune cu autocritica – au durata între 30 și 50 de minute.

Profitați de acest fapt analizându-vă sentimentele care vă domină folosind un cronometru cu care să marcați intervale de timp prestabilite (în limita celor 30-50 de minute) în care să vă procesați pe deplin emoțiile. O practică utilă este și notarea în intervale de timp de trei până la cinci minute a frustrărilor acumulate.

Când cronometrul se oprește  faceți o alegere conștientă a drumului pe care îl veți urma în continuare. Definiți cum ați dori să vă simțiți și ce acțiuni vă apropie de acea stare sentimentală. De exemplu dorința de liniștire ar putea fi îndeplinită printr-o scurtă meditație sau o pauză pentru plimbare.

5.Extindeți definiția proprie a succesului!

Dacă sunteți o persoană perfecționistă probabil aveți tendința de a defini succesul într-un mod hiper-specific, adică ceva echivalent cu excelența completă și totală în orice moment. Nu este nevoie să coborâți ștacheta, dar trebuie să extindeți domeniul de aplicare a ceea ce se califică pentru termenul „câștig”.

Obținerea rezultatului dorit nu este întotdeauna supus controlului dumneavoastră astfel încât trebuie să extindeți definiția succesului pentru a include și:

  • Depășirea rezistenței sau a fricii
  • Împingerea din spate și susținerea a ceea ce crezi că este corect
  • Abordarea situației cu o altă mentalitate sau atitudine
  • Făcând un mic pas către un obiectiv

Rezervați-vă câteva momente la sfârșitul zilei de lucru pentru a reflecta nu numai la aspectele profesionale (laude, recunoaștere, recenzii pozitive etc.), ci și pentru a lua în considerare momentele în care v-ați simțit mândru. Acționarea în conformitate cu propriile valori este adevărata definiție a succesului.

 

În calitate de persoană sensibilă, iubite cititorule, dorința ta de a fi cel mai bun este un atu atunci când este gestionat corect. Odată ce vei reduce tendința de a fi excesiv de sever cu tine însuți, vei putea să îți valorifici pe deplin darurile de care dispui, sensibilitatea și ambiția, și vei obține multe picături de fericire.

Don’t worry, be happy!

 

Sursa:

hbr.org/2021/05/stop-being-so-hard-on-yourself?utm_source=pocket&utm_medium=email&utm_campaign=pockethits

05 Jun

Regula 50-30-20 poate fi o soluție bună pentru gestionarea banilor!

 

„Aproape oricare om ştie să câştige bani, dar nici măcar unul dintr-un milion nu ştie cum să-i cheltuiască.”

Henry David Thoreau

 

Vă mai  amintiți Principiul lui Pareto sau Regula 80/20 ? (vezi postarea din 28 nov. 2014Cum să devenim mai eficienți folosind Regula 80/20?). Unul din enunțurile principiului ar putea fi: 80% dintre efecte sunt generate de 20% din cauze sau un altul: 20% din parlamentari rezolvă 80% din atribuțiile ce-i revin Parlamentului.

Oare Principiul lui Pareto nu este valabil și pentru modul cum cheltuim banii? Poate că vom avea unele “strângeri de inimă” intuind cum s-ar putea interpreta principiul în acest caz (de exemplu: 20% din venituri îi cheltuim pe cele trebuincioase iar restul…) dar poate putem să le evităm dacă atunci când ne cheltuim banii o facem mai judicios, eventual ținând cont de recomandările experților din domeniu (ca de exemplu al specialiștilor de la CNBC).

În orice caz, gestionarea finanțelor și stabilirea unui buget lunar poate fi o provocare generată de o serie de întrebări cum ar fi Ce parte din venituri ar trebui să se îndrepte spre locuință? Cât din venituri am putea economisi?  Cât am putea cheltui pe divertisment și vacanțe?

În timp ce răspunsurile specifice variază de la o persoană la alta, „Regula 50-30-20”  poate fi folosită de oricine ca ajutor pentru a stabili cât să cheltuiască și cât să economisească.

Conform strategiei rezultate din această formulă, 50% din veniturile noastre ar trebui îndreptate către acoperirea nevoilor. Altfel spus, jumătate din venituri ar trebui să se îndrepte către chirie, plățile ipotecare, mâncare, utilități, asigurări de sănătate, îngrijirea copiilor, plata datoriilor, cheltuieli cu mașina (pentru a merge la serviciu), cheltuieli cu garderoba (necesară la serviciu).

Dacă cheltuielile cu satisfacerea nevoilor ocupă mai mult de jumătate din venituri (și asta la noi este valabil probabil pentru majoritatea familiilor), poate fi necesară o reducere a costurilor pentru acoperirea nevoilor sau reducerea fondului de satisfacere a dorințelor.

În continuare, aproape o treime din venituri (30%) pot fi direcționați către satisfacerea dorințelor gen „distracție”. În fond suntem pe lume doar o perioadă scurtă de timp deci ar trebui să ne mai și distrăm. În această categorie de cheltuieli intră călătoriile, abonamentele, ieșirea la restaurant ș.a.

Altfel spus 30% din venituri ar trebui îndreptate către satisfacerea dorințelor categorie care înseamnă orice lucru care nu este considerat un cost esențial.  Ea poate include și unele upgrade-uri de lux ca de exemplu trecerea la un smartphone Apple de ultimă generație sau achiziționarea unei mașini mai frumoase în locul uneia mai puțin costisitoare.

În orice caz, înainte de a cheltui banii direcționați spre satisfacerea dorințelor, este important de făcut o prioritizare în sensul de a analiza ce contează cel mai mult pentru noi, ce ne poate aduce mai multă stare de bine. În acest sens, experții în finanțe sugerează să se cheltuiască acești bani mai degrabă pe experiențe, cum ar fi călătorii sau diverse cursuri, decât pe obiecte. „Toate cele mai bune cercetări psihologice despre bani și fericire ne spun că cheltuirea banilor pe experiențe aduce mai multă (și mai durabilă) fericire decât cheltuirea banilor pe obiecte materiale”, spune Ron Lieber, editorialist și scriitor la New York Times.

În sfârșit, 20% din venituri ar trebui să se îndrepte spre economii și investiții altfel spus, restul de 20% se îndreaptă către viitor (inclusiv în fonduri de pensii și economii pentru achiziții majore, cum ar fi o casă sau o mașină).

Această categorie include prin urmare economii de lichidități (un fel de fond de urgență), economii pentru fondul de pensii și orice investiții.

Experții recomandă de obicei păstrarea unor sume importante de bani în fondul de urgență pentru a acoperi cheltuieli de întreținere pentru o perioadă ce poate varia de la trei până la șase luni. Unii sugerează, de asemenea, să se realizeze mai întâi economiile de urgență, apoi să se facă investițiile pe termen lung.

Nu există o abordare unică pentru gestionarea banilor, dar planul 50-30-20 poate fi o soluție bună de început pentru abordarea acestei mari probleme a cheltuirii chibzuite a banilor și poate fi chiar sursa unor picături de fericire.

Nu pot încheia însă fără să fac o remarcă tristă și anume că toate povețele de mai sus constituie niște himere pentru foarte, foarte mulți oameni; este vorba de aceia care au venituri ce nu le acoperă nici măcar cheltuielile pentru nevoi. Sper din toată inima, iubite cititorule, că nici pe departe nu faci parte din această categorie!

Don’t worry, be happy!

 

Surse:

1.www.cnbc.com/2021/05/11/how-to-follow-the-50-30-20-budgeting-strategy.html

2.Use the 50-30-20 formula to figure out how much you should save (cnbc.com)