31 Jul

Cunoașteți definiția corectă a fericirii?

„Dacă n-ar exista fericirea altora, nu ne-am sinchisi de nefericirea noastră.”

Marin Preda

 

Întrebarea din titlu nu are sens. Rezultă foarte clar acest lucru din articolul profesorului  Arthur C. Brooks, de la  Harvard Business School, „Different Cultures Define Happiness Differently”, articol care stă și la baza celor ce urmează.

Din capul locului trebuie spus că fericirea, altfel spus starea de bine, este departe de a fi universală, adică definită la fel pe întreg mapamondul.

Aparent, din rapoartele anuale ale ONU, toată lumea știe unde trăiesc cei mai fericiți oameni din lume. În ultimii ani, inclusiv în cel în curs, Finlanda s-a clasat pe locul I, situându-se în fruntea țărilor nordice, care toate sunt considerate ca fiind patriile celor mai fericiți oameni.

Pornind de aici poate mulți dintre noi vom fi tentați să imităm obiceiurile nordice. Dar dacă vom trăi ca un finlandez – cu plimbări zilnice în pădure, cu înotul în apă cu gheață ș.a. – totul va fi bine? Vom fi și noi fericiți?

Probabil că nu. Pentru ca Raportul Mondial al Fericirii (World Happiness Report) sau alți indici internaționali ai fericirii să poată fi considerate ca fiind obiective și să permită comparații între state ar trebui să se presupună că oamenii din întreaga lume definesc fericirea și răspund la sondajele despre fericire în același mod.

În realitate nu este așa. Cercetările privind modul în care oamenii din diferitele părți ale lumii înțeleg starea de bine relevă o serie de diferențe majore între națiuni.

Înțelegerea acestor diferențe ne oferă o imagine mult mai bogată a fericirii globale decât poate înfățișa orice index. Dar, mai important, oferă o suită de modele de stare de bine pe care fiecare dintre noi le poate urma.

La prima vedere, felurile în care oamenii din întreaga lume spun că experimentează fericirea au unele puncte comune evidente. Un studiu din 2016 efectuat pe 2.799 de adulți din 12 țări a constatat că, pentru toate națiunile studiate, au fost dominante definițiile psihologice ale fericirii, definiții care implică „o stare interioară, un sentiment sau o atitudine”. În general, subiecții din diferite părți ale lumii au spus că au găsit fericirea în realizarea „armoniei interioare”.

Dar și armonia interioară, deși poate suna universal, înseamnă lucruri foarte diferite în locuri diferite. De exemplu, danezii descriu armonia interioară în termeni de igienă, ceva asemănător cu confortul și o companie plăcută, pe când americanii tind să o definească în funcție de abilitățile lor de a-și satisface pasiunile, de regulă în contextul muncii.

Deci nu se poate spune că definițiile psihologice “bat în cuie” ceea ce se cheamă fericire. Pornind de aici, diferențele dintre țări se extind.

De exemplu același studiu din 2016 a constatat că 49 % dintre americani, atunci când au definit fericirea s-au referit în mod explicit la relațiile de familie în timp ce sud-europenii și latin-americanii au conceput-o în general în termeni de sine; doar 22 % dintre portughezi, 18 % dintre mexicani și 10% dintre argentinieni au pomenit familiile lor în definițiile pe care le-au dat pentru fericire.

Doi oameni de știință japonezi, Yukiko Uchida și Yuji Ogihara de la Kyoto University, într-un articol publicat în 2012 în International Journal of Wellbeing, au evidențiat o diferență importantă, în ceea ce privește definiția fericirii, între culturile occidentale și cele asiatice.

După părerea lor, în Occident, fericirea este definită ca „o stare ridicată de excitare, cum ar fi entuziasmul și sentimentul de realizare personală” în timp ce în Asia, „fericirea este definită în termenii unei stări de excitare scăzute, cum ar fi calmul”.

În cazul țărilor mari, chiar și compararea oamenilor din interiorul acelorași granițe poate fi dificil de realizat cu precizie. Astfel, de exemplu, fericirea este definită foarte diferit în nordul Indiei față de sudul ei.

Până și cuvintele pe care le folosim pentru a vorbi despre fericire au conotații diferite în diferite limbi. În limbile germanice, fericirea (die Glücklichkeit – germană) își are rădăcinile în cuvinte legate de avere sau de soarta pozitivă.

De fapt, cuvântul fericire (happiness) provine din engleza medie (engleza secolului XV) în care „hap”  înseamnă „noroc”. În același timp, în limbile latine, termenul provine de la „felicitas”, care în Roma antică se referea nu doar la „noroc”, ci și la „creștere”, „fertilitate” și „prosperitate”.

Prin urmare, culturile variază foarte mult în definițiile lor privind fericirea. Asta înseamnă că este imposibil să spunem că oamenii dintr-o anume țară sunt mai fericiți decât alții în sens absolut și că un singur indice al „celor mai fericite țări din lume” este instructiv.

Fericirea poate fi definită și măsurată în multe moduri diferite. Poate că Finlanda este cea mai fericită țară după o definiție dar aproape sigur nu este și după o alta.

Clasificarea‚ țărilor după gradul de stare de bine pe care îl oferă cetățenilor lor face distincție între două moduri de a vedea fericirea.

Primul este de concentrare asupra fericirii „interioare” sau „exterioare” – adică pe introspecție versus interacțiune cu ceilalți. Al doilea este concentrarea pe „relații” sau pe „îndatoriri” – axat pe oameni sau pe a face ceva. Acest lucru ne oferă patru modele majore de stare de bine, bazate pe cercetări efectuate prin sondaje în întreaga lume.

  1. Fericirea provine din relații bune cu oamenii pe care îi iubești.

Aceasta este o combinație a concentrărilor pe „exterior” și „relații”. În acest model, familia și prietenii sunt cei care oferă cea mai mare fericire. O țară care se potrivește acestui model, bazat pe modul în care populația tinde să definească fericirea, este SUA.

  1. Fericirea provine dintr-o conștiință superioară.

Aceasta este o combinație a concentrării pe „interior” și „relații” și este modelul corespunzător persoanelor extrem de spirituale, religioase sau predispuse la filosofare și care acordă o importanță deosebită întâlnirilor din comunitate. Se pare că în sudul Indiei trăiesc o mulțime de oameni care corespund acestui model.

  1. Fericirea vine din a face ceea ce îți place, de obicei împreună cu alții.

Aceasta este o combinație a concentrărilor pe „exterior” și „îndatoriri” – adică o dedicație pentru muncă sau activități de agrement îndeplinite profund. Acesta este modelul care se potrivește celor care au tendința să spună „Munca mea este viața mea” sau „Îmi place să joc tenis cu prietenii mei”. Aceste persoane se pot găsi în țările nordice și în Europa Centrală.

  1. Fericirea emană pur și simplu din sentimentul unei stări de bine.

Aceasta este o combinație a concentrării pe „interior” și „îndatoriri”. Este modelul potrivit persoanelor care acordă prioritate experiențelor care le conferă sentimente pozitive, fie că sunt singuri, fie cu alții.

O modalitate bună de a vă evalua acest gen de stare de bine este aceea de observa dacă, v-ați gândit să urmăriți un film pe Netflix sau să beți un pahar de vin, atunci când vă imaginați că sunteți fericiți. Acest model este cel mai comun în America Latină, Africa de Sud și zona Mediteranei.

Desigur modul de clasificare prezentat nu este exhaustiv; o mulțime de oameni și țări nu pot fi plasate, conform acestor criterii, în mod net într-o anumită poziție. Concepția fiecăruia dintre noi despre fericire ar putea fi un amestec al acestor modele. Ele oferă însă un punct de plecare pentru a înțelege numeroasele concepte de stare de bine din întreaga lume – și cele din interiorul propriului cap.

Prin urmare așa cum țările definesc în mod diferit fericirea așa și indivizii pot avea propria lor viziune asupra fericirii. Așadar, ca să ai parte de cât mai multe picături de fericire, ceea ce îți pot dori, iubite cititorule, este ca viața pe care o trăiești să se suprapună perfect peste ceea ce înțelegi tu prin fericire!

Don’t worry, be happy!

Sursa:

www.theatlantic.com/family/archive/2021/07/happiest-country-definition/619441/

24 Jul

Cum putem evita să devenim distribuitori de dezinformări și “făcături”?

Chiar și cel mai mic neadevăr îl strică pe om, la fel cum o picătură de otravă poate strica un lac întreg.”

Mahatma Gandhi

 

În ultima vreme am putut afla că unele platforme de socializare de pe Internet, în speță Facebook și Twitter, au luat câteva măsuri pentru a reduce răspândirea dezinformărilor. Dar nicio măsură nu a reușit încă să elimine complet întregul conținut înșelător de pe social media. Ca urmare autoprotejarea rămâne cea mai bună metodă prin care ne putem feri de asemenea conținuturi.

Dezinformările și “făcăturile” pot proveni de pe site-uri care se prefac că sunt site-uri relevante de știri, propagandă politică sau rapoarte „pseudo-profunde”, dar în realitate nu sunt. Ele reprezintă un tip de informații care sunt generate în mod deliberat cu răutate pentru a induce în eroare oamenii.

Multe dintre dezinformări și fake news-uri sunt distribuite de unele persoane în mod intenționat, știind că sunt false, dar deseori ele sunt distribuite și de persoane care nu știu că nu sunt adevărate și distribuie online linkuri “fără să-și bată prea mult capul”.

Realizarea autoprotejării față de dezinformări și fake-news-uri, în sensul de a nu ne lăsa induși în eroare sau de a nu răspândi inexactități, este la îndemâna fiecăruia dintre noi, în condițiile în care folosim câteva tactici sugerate de cercetările psihologice.

  1. Familiarizați-vă cu trucurile dezinformării!

Cea mai bună “inoculare” împotriva a ceea ce OMS numește „infodemic” (un amestec de „informații” și „epidemii” care se referă de obicei la o răspândire rapidă și de mare anvergură atât a informațiilor exacte cât și inexacte despre ceva, cum ar fi de exemplu o boală.) este să înțelegem trucurile pe care cei care ne dezinformează le folosesc în încercarea lor de a ne manipula.

Cercetările arată că familiarizarea cu trucurile “meseriei de dezinformator” ne poate ajuta să recunoaștem poveștile false atunci când le întâlnim, făcându-ne mai puțin sensibili la acele trucuri.

Cercetătorii de la Cambridge University au dezvoltat un joc online numit „Bad News” (varianta în limba română se găsește la adresa www.getbadnews.ro ), legat de care studiile lor au arătat că pot îmbunătăți identificarea falsurilor de către jucători.

În plus este bine să încercăm să aflăm mai multe despre modul în care funcționează platformele de Internet și social media pentru ca să înțelegem mai bine instrumentele disponibile și persoanelor care doresc să ne manipuleze.

De asemenea, putem fi mai receptivi în a afla mai multe despre realizările științei și standardele dovezilor, care ne pot ajuta să fim mai puțin susceptibili la minciuni și afirmații înșelătoare despre subiecte legate de sănătate și știință.

  1. Recunoașteți-vă vulnerabilitățile!

Se pare că persoanele care își subestimează propriile prejudecăți sunt de fapt mai vulnerabile la inducerea în eroare decât persoanele care își recunosc părtinirile.

Conform cercetărilor oamenii sunt mai susceptibili la dezinformările, care se aliniază cu punctele lor de vedere preexistente. Aceasta se numește „părtinire de confirmare”, deoarece o persoană este părtinitoare față de informațiile care confirmă propriile ei păreri.

Este important să fim deosebit de critici față de informațiile care provin de la grupuri sau persoane cu care suntem de acord sau de care suntem legați – din punct de vedere politic, religios, etnie sau naționalitate. În acest context este util să vedem și alte puncte de vedere din alte surse cu informații despre același subiect.

La fel de important este să fim sinceri cu noi înșine în legătură cu prejudecățile pe care le avem. Mulți oameni presupun că alții sunt părtinitori iar ei înșiși nu și, ca urmare, alții au mai multe șanse să împărtășească dezinformarea decât ei.

  1. Nu pierdeți din vedere sursa!

Și mass-media este tributară prejudecăților dar există și puncte de vedere mai puțin partizane.

Când urmărim știri, ar fi bine să știm cât de sigură este sursa. Orice informație ar fi bine să o verificăm măcar de două ori și din alte surse cu părtiniri reduse pentru a afla în cine putem avea încredere.

Trebuie de asemenea avută în vedere și posibilitatea ca unii agenți de dezinformare să producă site-uri false care arată ca sursele reale de știri – deci ar trebui să ne asigurăm că site-ul pe care îl vizităm este de încredere din acest punct de vedere.

  1. Faceți o pauză!

Majoritatea oamenilor când intră online, mai ales pe rețelele de socializare, o fac pentru divertisment, socializare sau ca să-și abată atenția de la alte probleme. În acest context precizia nu se află neapărat pe lista de priorități.

Cu toate acestea, puțini își doresc să fie mincinoși, iar costurile distribuirii de dezinformări pot fi mari – pentru indivizi, relațiile lor și chiar societatea în ansamblu. De aceea, înainte de a ne decide să redistribuim ceva, devine oportun să facem o pauză pentru a ne reaminti valoarea pe care o acordăm adevărului și acurateței.

Punându-ne întrebarea „Este adevărat ceea ce voi redistribui?” ne folosim de fapt de posibilitatea de a ajuta la oprirea răspândirii de dezinformări și ne va încuraja să privim dincolo de titlu și să verificăm faptele înainte de a le distribui.

Chiar dacă nu ne gândim în mod specific la acuratețe, o pauză înainte de distribuire ne poate oferi șansa ca mintea să ne ajungă din urmă emoțiile. Avem astfel posibilitatea de a ne întreba dacă dorim cu adevărat să împărtășim ceva cu alții și, dacă da, de ce? Astfel putem să ne gândim și la potențialele consecințe ale partajării.

Cercetările arată că cele mai multe dezinformări sunt distribuite rapid și fără prea multe gânduri pentru cei care le distribuie. Impulsul de a distribui fără a gândi poate fi chiar mai puternic decât tendințele de distribuire partizană. Acesta ar fi un motiv să nu ne grăbim niciodată cu distribuirea.

  1. Conștientizați-vă emoțiile!

Oamenii distribuie adesea știri și informații conform cu dispozițiile lor sufletești mai degrabă decât ca urmare a concluziilor gândirii critice.

Într-un studiu recent, cercetătorii au descoperit că persoanele care și-au vizionat fluxul de socializare în timp ce se aflau într-o stare de spirit emoțională au fost mult mai susceptibile de a împărtăși unele dezinformări decât cei aflați într-o stare de spirit mai rațională. În special nervozitatea și anxietatea îi fac pe oameni mai vulnerabili la preluarea informațiilor greșite.

  1. Combateți neadevărurile observate!

Înfruntați dezinformarea în mod public. S-ar putea ca acest mod de a reacționa să fie “inconfortabil”, dacă vă temeți de conflict, pentru că ar putea să îi provoace pe prietenii din online. Este posibil să răspundeți persoanei care v-a provocat reacția cu un link către un site de verificare a faptelor.

 În orice caz dovezile arată că este o tehnică eficientă criticarea explicită a raționamentului specific dintr-o postare cu neadevăruri și furnizarea de viziuni contrare care arată clar modul în care este produs falsul.

Chiar și respingerea scurtă sub forma „acest lucru nu este adevărat” – este mai eficientă decât să nu spui nimic. Umorul poate funcționa și el.

Corectarea dezinformărilor online de către oameni reali, poate fi la fel de eficientă, dacă nu chiar mai eficientă, decât eticheta de “conținut îndoielnic” pusă de vreo companie de socializare. Acest lucru are o explicație simplă: oamenii au mai multă încredere în alți oameni decât în algoritmi și roboți.

Un beneficiu suplimentar al înfruntării publice a dezinformărilor este că această reacție atrage și atenția altor persoane făcându-le să fie mai atente atunci când redistribuie informații. Deci, chiar dacă reacția publică nu descurajează autorul/autorii aflați la originea dezinformării, îi descurajează pe alții.

  1. Sprijiniți reacțiile altora la dezinformări!

Dacă altcineva semnalează falsurile dintr-o postare nu vă rezumați la nepreluarea postării respective. Sprijiniți persoana care a reacționat la dezinformare. Dacă nu faceți acest lucru și ceva este distribuit și redistribuit din nou și din nou, se va întări convingerea oamenilor că este OK să se distribuie dezinformările – pentru că toți ceilalți o fac și numai câțiva, dacă există, se opun.

Dacă se permite răspândirea dezinformărilor devine mai probabil ca tot mai mulți oameni să înceapă să le creadă – pentru că oamenii ajung să creadă lucrurile pe care le aud în mod repetat – chiar dacă inițial au știut că nu sunt adevărate.

Nu există o soluție perfectă. Unele dezinformări sunt mai greu de contracarat decât altele, iar unele tactici de contracarare sunt mai eficiente decât altele în momente diferite sau pentru oameni diferiți. Dar puteți face pași importanți pentru autoprotejare și pentru protejarea de confuzie, înșelăciune și minciună a celor aflați în propriile rețele sociale. Consecințele unor asemenea pași ne pot furniza chiar și picături de fericire.

Don’t worry, be happy!

Sursa:

ideas.ted.com/7-ways-to-avoid-becoming-a-misinformation-superspreader/

17 Jul

Există și minciuni și greșeli oneste!?

„E adevărat, să spui minciuni nu e deloc onorabil. Atunci când adevărul poate aduce însă dureri nemăsurate, lipsa de onestitate e scuzabilă.”

Sofocle

 

Într-una din zilele mele sud-africane veneam cu nepoțelul meu de la grădiniță, când un trecător m-a oprit să mă întrebe cum poate ajunge pe Louis Botha avenue. Oarecum flatat că inspir încredere m-am grăbit să-i indic direcția dar până omul a dispărut din câmpul meu vizual mi-am dat seama că l-am îndrumat greșit. Altfel spus, deși nu mă consider mincinos, am „turnat” o minciună. M-am înșelat și nu am spus adevărul.

Probabil, cei mai mulți dintre noi împărtășesc destul de frecvent din greșeală neadevăruri banale dar în zilele noastre, aproape întotdeauna, există cineva cu smartphone-ul în mână, gata să ne corecteze și probabil ne vom strădui să ne verificăm spusele.

Însă pentru instituțiile mass-media, mediul academic sau guvern miza în cazul erorilor este mult mai mare. Ca urmare, ei încearcă din greu – sau cel puțin ar trebui să încerce din greu – să fie corecți. Găsim o explicație foarte clară la Aristotel: „Ce câştigă acei care mint? Că nu sunt crezuţi când spun adevărul.”

Dar chiar și jurnaliștii sinceri și cărturarii atenți pot greși uneori lucrurile și vom numi greșelile lor greșeli oneste dacă erorile respective, odată semnalate, vor fi imediat corectate și confirmate.

Există o diferență foarte mare între o eroare și o minciună – ca și între „știri false” și „știrile false” numite „fake news – făcături”. O “făcătură” este întotdeauna un fals făcut cu intenție. Dar o știre falsă nu este întotdeauna o “făcătură”; ar putea fi pur și simplu o greșeală. Partizanii politici încearcă însă să estompeze această distincție clară.

Când vine vorba de informații legate de sănătatea publică, miza este și mai mare. Când a lovit pandemia COVID-19, ne-am dorit cu toții sfaturi instantanee și exacte despre ce să facem și ce să nu facem. Dar virusul este nou, așa cum ne amintește numele interimar dat acestuia (noul coronavirus). Oamenii de știință se grăbeau să-și dea seama ce este, cum se răspândește și cum poate fi învins. Răspunsul sincer la multe dintre cele mai urgente întrebări ale noastre a fost: „Nu știm încă.” Nu se puteau oferi orientări bazate pe informații complete.

Au fost comise multe erori. Unele dintre primele sfaturi erau greșite – s-a dovedit că măștile erau chiar mai importante decât spălarea mâinilor și că exteriorul era foarte diferit de interior ș.a.m.d. Multe sfaturi oficiale erau false, dar nu “făcături”.

Cea mai importantă întrebare pentru cetățeni nu este dacă sfaturile de sănătate publică sunt întotdeauna corecte ci întrebarea dacă oficialii din domeniul sănătății publice se străduiesc să fie consecvenți în încercarea de a da sfaturi corecte și comunică, în mod onest și clar, ceea ce doamna  Zeynep Tufekci, sociolog și scriitor turc, a numit „adevărul dureros deplin”. Cu alte cuvinte, încrederea se bazează pe buna credință mai degrabă decât pe adevăr.

În fața unei nevoi urgente de informații, vrem doar adevărul. Ca răspuns la întrebarea „Încotro trebuie să o iau ca să ajung la gară?”, tot ceea ce contează cu adevărat este exactitatea răspunsului. Dar, pe de altă parte, de cele mai multe ori, este mai important ca o persoană să fie de bună credință și poate mai puțin răspunsurile sale la întrebări, atunci când adevărul acestora nu s-a clarificat încă.

Cei mai mulți dintre noi simțim foarte diferit față de o persoană care face o greșeală, bazată poate pe informații inadecvate și o persoană care spune o minciună în mod deliberat. Și știm, de asemenea, că nimeni nu poate avea întotdeauna 100% dreptate. Toate acestea sunt valabile și pentru instituțiile noastre.

Problema nu este pur și simplu capacitatea de a discerne adevărul de fals ci devine o problemă de primă importanță posibilitatea de a discerne cine sunt cei care în mod real încearcă să prezinte adevărul, chiar dacă nu reușesc întotdeauna. Prin urmare întrebarea este „Cine este corect?” și nu „Unde este adevărul?”.

Adevărul unei afirmații poate fi testat empiric dar buna credință a persoanei care a prezentat-o este mai greu de evaluat, deoarece ne impune să știm ce știe ea.

A fost o minciună sau o greșeală sinceră? O modalitate de evaluare este reacția persoanei dacă i se prezintă dovezi că afirmația sa este falsă. Dacă continuă să repete afirmația cu nepăsare, în mod clar nu este sinceră.

Adevărul este empiric, dar buna credință este etică. În timp ce adevărul este produsul final, buna credință este un element vital în producerea sa. Buna credință se bazează pe două virtuți de bază, exactitatea și sinceritatea și este important să le aducem la cote maxime, mai ales în ceea ce privește chestiunile mai importante, bineînțeles în limitele cunoștințelor și competențelor noastre.

O persoană care citește literatura de sănătate publică despre purtarea unei măști sau administrarea unui vaccin, mai degrabă decât să creadă pur și simplu ceea ce îi spune vecinul, face același lucru. Depunerea unor eforturi mai mari pentru maximizarea virtuților menționate mai sus nu înseamnă adesea altceva decât apelarea la o sursă de știri de calitate superioară, alta decât ne oferă de exemplu fluxurile de pe platformele de socializare.

După ce ne-am străduit să obținem niște informații exacte, ar trebui să le împărtășim pe deplin și sincer. Aceasta este prin urmare virtutea bunei credințe care presupune că ceea ce spunem coincide cu ceea ce credem.

Pot exista însă circumstanțe în care suntem tentați să ne ascundem convingerile și dacă nu facem așa dovedim mult curaj. De exemplu, dacă suntem convinși că toată lumea ar trebui să poarte o mască în cazul contactului cu alții dar majoritatea colegilor noștri cred că purtarea măștii este o prostie, când apare acest subiect, ar putea fi mai ușor, să păstrăm tăcerea dar dacă ne spunem părerea cu sinceritate dăm dovadă de curaj.

Desigur, pot exista circumstanțe speciale în care se justifică moral să fim mai economi cu sinceritatea. Acestea ar putea include reținerea unui adevăr banal pentru a nu provoca probleme inutile de exemplu în timpul negocierilor politice sau internaționale sau în cazurile în care ascunderea adevărului va salva vieți.

Ca principiu general, a fi sincer înseamnă a nu ascunde nimic ascultătorului. Acesta este motivul pentru care în tribunale martorilor li se cere să jure că vor spune nu doar adevărul, ci întregul adevăr, relevant pentru întrebarea în cauză.

Cele două virtuți ale bunei credințe – exactitatea și sinceritatea – sunt cele mai prețioase în rândul celor care lucrează în instituțiile de cercetare, de învățământ și comunicare. De aici provine autoritatea academicienilor care respectă acest lucru. Același lucru ar trebui să se poată spune și despre jurnaliști și judecători.

Opuse virtuților menționate sunt mentalitățile care stau la baza celor care nu caută adevărul, ci distrugerea unui inamic, ideologic sau personal. Ei nu numai că nu posedă virtuțile sincerității și exactității, ci lucrează exact în direcția opusă, oferind în mod deliberat viziuni distorsionate ale realității, bazate pe informații convenabile scopului lor.

Exemplul cel mai la îndemână provine din sfera manifestărilor electorale: frecvent grupările care pierd alegerile îi acuză pe câștigători de fraudare masivă invocând cazuri izolate de persoane care au votat de două ori sau povești despre “morți care votează” (persoane decedate ale căror nume au apărut pe listele de alegători). În fiecare caz, s-ar putea să fi existat un germen microscopic al adevărului, dar acesta a fost apoi exagerat iar toate contra-dovezile au fost ignorate în mod sistematic.

Din păcate, uneori platformele de socializare au acționat ca acceleratori și amplificatori ai neadevărurilor iar prin ele informațiile, informațiile eronate și dezinformările se răspândesc rapid. În loc să încurajeze mai mult angajament cu surse de încredere, platforme precum Facebook, Twitter, YouTube și altele, sunt folosite intens de oameni care își confirmă reciproc prejudecățile existente.

În orice caz rădăcina problemei minciunilor și greșelilor oneste este etică. Cu siguranță, a fi sincer este o sarcină grea. Soluția este ca noi să facem mai bine, să fim mai buni pentru că fără aceasta, societățile libere nu pot funcționa și nimeni nu a spus că libertatea este ușoară. Pe lângă libertate, această etică ne va asigura în mod cert și multe picături de fericire.

Don’t worry, be happy!

 

Sursa:

aeon.co/essays/our-epistemic-crisis-is-essentially-ethical-and-so-are-its-solutions?utm_source=pocket&utm_medium=email&utm_campaign=pockethits

10 Jul

Care este abilitatea de care avem cea mai mare nevoie în zilele noastre?

„Prin conştientizarea propriului potenţial şi încrederea în propriile tale abilităţi, poţi construi o lume mai bună.”

Dalai Lama

 

Ceva ciudat s-a întâmplat odată cu nașterea Internetului; s-a schimbat ceva despre cum înțelegem identitatea și existența noastră. Și acest ceva este că sentimentul nostru de sine s-a transpus în două valori 0 și 1, cele două valori pe care este construit tot ceea ce înseamnă computerele și utilizările lor.

Ca urmare putem spune că o parte din sinele nostru nu este decât un nod care face parte sintr-o rețea globală de noduri formate din alte euri, fiecare nod având posibilitatea să oscileze între 2 valori: adevărat sau fals, da sau nu, deschis sau închis.

Într-un fel, acest lucru nu diferă de modul în care interacționăm cu culturile noastre locale, indiferent dacă acestea sunt familiile noastre, comunitățile noastre, corporațiile noastre sau națiunile noastre. Toate aceste entități sunt culturi de euri interconectate într-o rețea care se schimbă și evoluează în raport cu gândurile, emoțiile și comportamentele indivizilor care alcătuiesc colectivul. Cultura ne influențează așa cum la rândul nostru influențăm cultura.

În lumea digitală, datorită Internetului, lucrurile se mișcă mai repede și se vorbește tot mai mult de faptul că trăim într-un “sat global” chiar dacă modul în care acesta funcționează diferă de la o zonă la alta prin viteză și scara rețelei. Amploarea acestei rețele se extinde zi de zi în fiecare colț al lumii.

Ca și în cazul altor mari tehnologii, acest fapt se realizează cumva combinat, adică sporește atât cele mai bune, cât și cele mai rele părți ale umanității. Indiferent de toate acestea un element de bază al acestei măriri este faptul că suntem asaltați acum de mai multe informații decât am avut la dispoziție vreodată.

Dacă pentru generațiile mijlocului de secol XX sinele s-a format, în cea mai mare parte, dintr-o combinație între educația de acasă, culturile locale, cultura datorată mass-mediei și experiența de viață acumulată trăind în lumea reală, astăzi lucrurile sunt ușor diferite. Internetul nu numai că a spulberat și a spart în milioane de bucăți mici ceea ce gândim că este cultura populară, incapabil să creeze un tot unitar, dar ne-a dotat și cu toate informațiile umanității.

Acum, accesul la diversitatea informațiilor, a culturilor și cunoștințelor poate duce la putere, dar având în vedere modul în care funcționează mintea umană, prea multe informații, prea multe culturi și prea multe cunoștințe nu fac decât să ne copleșească ducându-ne la confuzie.

Este valabil ceea ce spunea fondatorul psihologiei analitice, medicul și psihologul elvețian Carl Gustav Jung:

„Pendulul minții oscilează între sens și nonsens și nu între bine sau rău. Spiritualitatea este periculoasă, deoarece îi ademenește pe oameni către extreme, astfel încât un adevăr modest este considerat adevărul absolut iar o greșeală minoră este echivalată cu eroarea fatală.”

Mintea noastră are filtre pentru a face față supraîncărcării cu informații, descompunând lucrurile și făcându-le mai simple de consumat dar, după cum a insinuat Jung, aceste filtre nu sunt neapărat modele ale raționalității.

Este însă de remarcat că filtrarea nu se face după criteriul corect în mod obiectiv sau greșit în mod obiectiv, ci mai degrabă după măsura în care informațiile respective corespund cu sinele nostru și cu starea noastră de spirit existentă.

Noi, generațiile mijlocului de secol XX, crescând într-o anume lume fizică, aveam toți cam aceleași filtre dar aveam și mai mult timp însă și mai puține informații. Este posibil ca părinții, profesorii și prietenii, fiecare în felul lor, să ne fi influențat în vreun fel, dar existau anumite limite până la care acest lucru se întâmpla.

Asta a însemnat că am avut la dispoziție atât timp cât și spațiu pentru a gândi și în ultimă instanță datorită sinelui propriu pentru a filtra mai ușor în favoarea coerenței și normalității.

În “satul global” creat de Internet, sinele nostru digital este bombardat în mod constant de această mare rețea, care este ea însăși modelată de algoritmi ascunși, manipulați de cei care se întâmplă să strige cel mai tare.

Pentru persoana obișnuită, cantitatea de informații consumată depășește cu mult cantitatea necesară și suficientă pentru a fi înțeleasă rațional. Iar când aceasta nu poate înțelege lucrurile în mod rațional, apelează la comenzi rapide, ceea ce se întâmplă în tribalismul violent și orb de pe majoritatea rețelelor de socializare. Cei care refuză să folosească scurtăturile suportă pedeapsa unei stări generale de confuzie în care ajung.

Internetul își trăiește încă zilele tinereții și încă învață să se organizeze. În acest context, cea mai importantă abilitate în secolul XXI este capacitatea noastră de a filtra rațional informațiile.

În loc să urmăm orbește filtrele și prejudecățile automate ale creierului, ar fi util să creăm propriile noastre filtre de informații. În loc să pretindem că informațiile pe care le consumăm au fost deja filtrate pentru corect și greșit numai pentru că propriul sine este atașat de un anumit trib sau o anumită idee care ne face să ne simțim siguri emoțional, ar trebui să ne întrebăm de ce ar putea fi acea informație corectă sau greșită din punctul de vedere al altora.

Acest mod de abordare se bazează pe două componente: prima este de a stabili care informații ar trebui consumate și care ar trebui aruncate – dincolo de propriile prejudecăți și, în mod ideal, pe cât posibil din cât mai multe perspective diverse; a doua presupune să te îndepărtezi de toate pentru a te gândi pur și simplu la care informații se consumă și la cum se conectează toate între ele.

Dacă alegem calea ușoară, care înseamnă modul de asociere orb la una din părțile rețelei, suferim cu toții. Dacă, totuși, suntem interesați de modul în care alegem să interacționăm cu aceste informații, putem începe să punem împreună suficiente piese ale puzzle-ului pentru a arunca măcar o privire asupra unor părți importante ale imaginii, fără pretenția de a fi completată.

Cei mai eficienți oameni învață să reducă decalajul dintre ceea ce are sens și ceea ce este corect. Ceea ce are sens este ceea ce este coerent numai dacă ignorați tot ce nu se potrivește situației existente. Corectitudinea, pe de altă parte, este disponibilitatea de a îmbrățișa incoerența temporară – sau o stare de confuzie și de nonsens – suficient de mult încât să poată fi creat un model mintal mai larg și mai onest al lumii. Una (ceea ce are sens) acceptă doar ceea ce te face să te simți confortabil; cealaltă (corectitudinea) caută și corectează erorile pentru a se alinia mai bine cu efectele realității.

Ceea ce contează nu este ceea ce consumăm ca informații, ci modul în care ansamblul consumului nostru are sens chiar dacă suntem antrenați într-o bătălie care tinde să ne îndrepte spre o percepție inconștientă a realității, mai degrabă decât spre o percepție veridică.

În secolul XXI diferența dintre noi va fi determinată de modul în care gestionăm informațiile și acest mod ne poate oferi multe picături de fericire.

Don’t worry, be happy!

 

Sursa:

medium.com/personal-growth/the-most-important-skill-in-the-21st-century-773ef4c5298c

03 Jul

Plăcerile sunt păcate?

Chiar şi în cazul virtuţii, ultimul nostru scop e plăcerea.”

Michel de Montaigne

 

Plăcerea este un sentiment greu de definit. O “definiție”, nu lipsită de umor, o intuim în discuția purtată, într-o zi a anului 1778, de  Dr Samuel Johnson, unul din principalii autori ai literaturii engleze din secolul al XVIII-lea, cu biograful său James Boswell. Acesta din urmă l-a întrebat pe scriitor de ce a renunțat la băutură: „Domnule, mi-ați spus odată că a nu bea vin a fost un mare rabat la viață?” La care doctorul Johnson a răspuns: „Este cu siguranță o diminuare a plăcerii; dar nu spun o diminuare a fericirii. Există mai multă fericire în a fi rațional.”

Una din definițiile pentru plăcere din DEX este următoarea:  „…stare afectivă fundamentală, determinată de satisfacerea unor tendințe, a unor cerințe vitale; sentiment sau senzație de mulțumire, de bucurie provocate de ceva care satisface gustul sau dorința noastră…

Având în vedere cuvintele lui Samuel Johnson s-ar părea că plăcerea este într-un anumit sens o distragere a atenției de la căutarea fericirii – adică nu duce la felul de fericire care contează cu adevărat.

Probabil că este universal faptul că noi oamenii suntem atrași de plăcere. Cu toate acestea, căutarea plăcerii în sine este adesea privită ca o îngăduință și, prin urmare, sună ca un fel de egoism, chiar și un fel de confuzie. Plăcerea NU durează, dar adevărul, sau raționalitatea, sau înțelepciunea DA și atunci nu acestea ar trebui să fie lucrurile pe care ar trebui să le căutăm?

Ori de câte ori și oriunde se găsesc, moraliștii și-au descris și își descriu propriile vremuri ca fiind caracterizate de hedonismul desfrânat. Dar oare asta este realitatea? Suntem subjugați de căutarea plăcerii?

Este neverosimil. Chiar dacă în zilele noastre mai mulți oameni trăiesc mai bine decât în urmă cu un secol este greu de presupus că lumea face ceva plăcut doar pentru că este plăcut. Mai frecvent plăcerea este scuzată ca o mică recompensă, o rupere de la cerințele „lumii reale”. Plăcerea este ceva care ne va permite să lucrăm mai mult, să “respirăm” înainte de a reveni la frământările vieții. În consecință, căutarea plăcerii de dragul plăcerii pare să fie considerată un act umbrit de rușine și, atunci când este admisă, pare să pretindă găsirea de scuze.

Pentru marii gânditori, între care îl putem încadra și pe Dr Samuel Johnson, plăcerile corporale, cum ar fi cele oferite de un whisky de calitate sau de scoaterea pantofilor după o lungă excursie, au fost plăcerile disprețuite. Plăcerile care contau, pentru ei, erau plăcerile minții, ele fiind plăcerile care sunt pure, nealterate. După ei, acestea pot fi menținute curate și separate de plăcerile corpului, care sunt destinate “oamenilor mărunți”.

Marea varietate de moduri în care oamenii își procură plăcere este neliniștitoare dar și o dovadă a plasticității speciei noastre. Diferențele pot fi mici dar și enorme. Unora, de exemplu, le place să asculte Pink Floyd altora Wagner dar plăcerea și a unora și a celorlalți este departe de plăcerea celor care urmăresc luptele de wrestling.

Mulți filosofi au ajuns la concluzia că nu există prea multe de spus despre natura plăcerii. Plăcerea este ceea ce este. Însăși eterogenitatea sa, varietatea sa greu de conceput, i-a determinat pe mulți să tragă concluzia că este o componentă elementară a existenței noastre sau o experiență absolut simplă. De exemplu, filosoful englez John Locke a susținut că plăcerea „nu poate fi descrisă … modul de a o cunoaște este … numai prin experiență”.

În mod tradițional, plăcerea este văzută, așa cum am menționat deja, ca manifestându-se fie sub forma plăcerilor trupești fie sub cea a plăcerilor minții. Plăcerile corporale includ activitatea sexuală, relaxarea într-o baie caldă, ceaiul cu gheață într-o zi caniculară ș.a., în timp ce printre plăcerile minții se numără “răzbunarea” asupra dușmanilor, “contopirea” cu natura, contemplarea adevărurilor superioare și, în mod firesc pentru filosofi, filosofarea – care a fost considerată adesea suprema plăcere.

În mod firesc se impune întrebarea de ce plăcerile trupești au o reputație proastă? Ca la multe alte întrebări și la aceasta, primul filosof care a dat un răspuns a fost Platon. După părerea lui plăcerea corporală este adesea legată de durere și, deoarece durerea este un lucru rău, la fel și plăcerea corporală.

Relația dintre plăcere și durere este intimă și furtunoasă. Platon a spus că uneori simți plăcere atunci când scapi de o durere. Plăcerile corporale pot duce, de asemenea, direct la durere, în cazul repetării sau a excesului de îngăduință. În cele din urmă, plăcerea vine de obicei și din îndeplinirea unor dorințe și Platon a considerat dorințele în sine dureroase, deoarece identifică ceea ce lipsește în viața noastră.

Plăcerile trupești sunt privite chiar cu ostilitate de cei care le consideră acte de vinovăție și de rătăcire ale oamenilor. Ca urmare plăcerea trupească și căutarea plăcerii trupești produc credințe false cum că prin plăcerea trupească, corpul ajunge să pară mai important decât sufletul. Conform acestei viziuni sufletul este calea către adevăr și, prin urmare, corpul și plăcerile sale sunt distrageri care duc la falsitate și confuzie.

Plăcerile minții, pe de altă parte, sunt libere de majoritatea petelor care fac plăcerile trupești nedemne de cei care gândesc în acest mod. Plăcerile minții sunt „pure”. Dar ce anume este plăcut la plăcerile minții? William James, părintele psihologiei americane, a numit plăcerile intelectuale „emoțiile mai subtile”. „Acestea sunt ’acte cognitive’, dar în cele din urmă nu sunt atât de diferite de plăcerile corporale și atunci când suntem captivați de o mare plăcere a minții, ea tinde să conducă la plăcerile corpului. Ar trebui să fim atenți, la fel ca în majoritatea distincțiilor, să nu trasăm o linie de demarcație prea groasă.”

Filosoful grec Epicur a crezut că plăcerile cărnii constau din simțăminte cum ar fi de exemplu cel când nu ne este sete. Analogul acestui sentiment în categoria plăcerilor minții este frica de moarte: când ești viu, moartea nu înseamnă nimic, iar când ești mort, viața nu înseamnă nimic. Odată ce acest lucru este înțeles cu adevărat, frica greoaie și obositoare de moarte va fi atenuată – iar absența ei este o mare plăcere, conform ideii filosofului.

Ceva mai aproape în timp, Michel Eyquem de Montaigne, unul din cei mai importanți filosofi francezi ai Renașterii  comenta astfel tema plăcerii: „Eu, care acționez doar aproape de pământ, urăsc acea înțelepciune inumană care ne-ar face dușmani disprețuitori ai cultivării corpului”.

Unul dintre cei mai cunoscuți poeți romantici englezi, George Byron (lord Byron) a scris: „Există o plăcere în pădurile fără cărare … natura vă poate ajuta să vă amintiți de plăcerea de neșters de a fi voi înșivă.”

Chiar dacă este plăcut să-ți vezi dușmanii eșuați (majoritatea oamenilor au destui dușmani), acest izvor special al plăcerii nu va seca niciodată.

În acest context este justificată întrebarea cum rămâne cu opusul mai puțin provocator al acestei plăceri: să te bucuri de plăcerea altora?

S-a observat că atunci când un copil dă un cadou altui copil, el însuși devine mai fericit. Este bucuria pe care o simțim atunci când ceilalți sunt bine. Prin urmare are mult sens să afirmăm că „în mod natural” fericirea altora ne oferă plăcere și nouă. După părerea filosofilor, în special cei ai secolului al XVIII-lea, acest soi de bunătate duce la creșterea plăcerii în lume.

Prin urmare, nu este de mirare că îndemnurile morale din întreaga lume s-au redus adesea la ceva asemănător cu: nu fi o pacoste pentru cei cu care se întâmplă să treci prin această viață și, dacă poți, fii o forță pozitivă pentru a-i lăsa pe oameni să continue.

Această conduită în mod sigur este purtătoare și de nenumărate picături de fericire, așa că ar fi util și frumos să o adoptăm.

Don’t worry, be happy!

Sursa:

psyche.co/guides/from-hedonism-to-humanism-philosophys-defence-of-pleasure?utm_source=pocket&utm_medium=email&utm_campaign=pockethits