28 Aug

Nu neglijați traumele din copilărie pentru că sunt greu de depășit!

„Trauma este cea mai ignorată, negată, greșit înțeleasă și netratată cauză a suferinței umane…

Dr. Peter Levine

 

Mulți dintre noi am avut parte în copilărie de traume care ne-au marcat pentru toată viața. După orice traumă, indiferent de vârsta când se întâmplă ea, recuperarea este dificilă, însă adversitatea care se întâmplă în timpul copilăriei, poate fi deosebit de greu de depășit.

Spre deosebire de adulți, copiii au un control foarte mic asupra mediului lor. Dacă un copil locuiește într-o “casă abuzivă”, capacitatea lui de a se îndepărta de acest mediu este extrem de limitată, pe când un adult dispune de mai multe resurse emoționale și financiare care îl pot ajuta să scape.

La vârsta copilăriei se învață cum arată relațiile sănătoase în familie și între oameni în general, precum și cum se poate face față situațiilor dificile. Dacă un copil crește într-o familie în care comportamentul abuziv este norma, acest lucru le poate distruge înțelegerea a ceea ce este și nu este acceptabil în cadrul unei relații.

Chiar și atunci când trauma este inevitabilă, cum ar fi un deces în familie sau o boală majoră a unui membru al familiei, copiii se află încă în faza când își dezvoltă abilitățile de a face față și ca urmare procesează mult mai greu ceea ce s-a întâmplat.

Devine legitimă întrebarea: “Cum pot adulții care au suferit adversități în copilărie să facă față consecințelor acestor traume când nu mai sunt copii?”

Trauma din copilărie poate fi evaluată?!

O posibilitate de evaluare a traumei din copilărie o pot oferi testele specializate așa cum este și testul Adverse Childhood Experiences (ACE). (Conținutul său poate fi văzut aici: Testul_ACE_var_pdf).

Testul în sine este scurt – doar zece întrebări – despre adversitatea din familie (abuz fizic sau sexual, neglijare etc.) precum și despre membrii familiei cu probleme de sănătate mintală sau care abuzează de alcool sau droguri.

Cu cât scorul ACE este mai mare, cu atât este mai probabil ca persoana testată să dezvolte probleme cronice de sănătate în timpul maturității, probleme cum ar fi anxietatea, depresia, diabetul, astmul, cancerul, obezitatea, bolile coronariene și abuzul de substanțe.

Persoanele care înregistrează un scor de 4 sau mai mare au un risc semnificativ mai mare decât cele care nu au suferit adversități în copilărie.

Știind că experiențele negative timpurii pot avea un impact negativ asupra sănătății și bunăstării în viața de adult, constatarea că scorul ACE  este ridicat, poate fi destul de descurajantă. Cu toate acestea, este foarte important să se țină cont de faptul că scorul ACE este doar un indicator ce se referă la aspecte ale vieții din trecut și nicidecum o garanție a ceea ce urmează să se întâmple în viitor.

„Doar pentru că o persoană a experimentat un scor ACE mai mare, nu înseamnă neapărat că problemele ulterioare sunt inevitabile ci doar că ea este predispusă să aibă parte de probleme.” În acești termeni se exprimă Genevieve Rivera, director executiv al American Society for the Positive Care of Children (American SPCC), o organizație nonprofit dedicată educării părinților și prevenirii abuzului asupra copiilor. „Avem strategii, practici, instrumente și rutine care ne pot ajuta să ne reconectăm creierul și corpul”, mai spune ea.

Un prim pas ar putea fi căutarea ajutorului.

„Dacă aveți antecedente de traume, dacă ați experimentat adversități în copilărie, ceea ce puteți face este să vă conectați din timp la un sprijin”, este de părere dr. Melissa Goldberg-Mintz, psiholog clinician, profesor la McGovern Medical School, Houston, Texas. „Este ceva ce puteți face preventiv.”

Pentru persoanele cu scoruri ACE ridicate, există o mare probabilitate de a dezvolta probleme precum PTSD (Tulburare de stres post-traumatic), anxietate, depresie, abuz de substanțe, furie și impulsuri suicidare. Acesta este motivul principal pentru care aceste persoane trebuie neapărat să apeleze la asistență de specialitate. „Este foarte important să ai un profesionist de partea ta care să te ghideze”, spune Genevieve Rivera.

Căutarea ajutorului este adesea primul și cel mai important pas pentru a trece prin efectele persistente ale traumatizării din copilărie și poate servi drept bază pentru stabilirea unei vieți sănătoase și funcționale.

Învață să recunoști și să dezvolți relații sănătoase!

„Conexiunea este cel mai bun medicament pe care îl avem”, spune dr. Goldberg-Mintz. Dacă un copil care trece prin adversități are parte în același timp și de o relație caldă, plină de iubire din partea cuiva – fie că este vorba de un părinte, un bunic sau un îngrijitor – această relație va oferi adesea un tampon de protecție împotriva dezvoltării problemelor mai târziu în viață. „Cel mai bun mod în care știm cum să facem față durerii emoționale este conectarea cu oameni de care ne simțim atașați și în siguranță”, mai spune ea.

Adulții care nu au avut parte în copilărie de o asemenea relație iubitoare pot căuta să dezvolte asemenea relații mai târziu în viață, ceea ce poate ajuta la evitarea unora dintre rezultatele nefaste ale traumelor.

Noi oamenii suntem creaturi sociale. Tânjim după relații cu alți oameni și, dacă nu le obținem, sănătatea noastră mintală și fizică poate suferi. Este esențial să înțelegem cum arată relațiile sănătoase și care ar trebui să fie limitele și așteptările față de acestea.

Fă o prioritate din starea ta de bine fizică și emoțională!

Având în vedere că traumele din copilărie pot duce la o serie de probleme cronice de sănătate mai târziu în viață, fie ele fizice sau psihice, este important să ne concentrăm pe grija față de starea noastră de bine fizică și emoțională.

„Trebuie să te asiguri că nevoile tale de bază sunt îndeplinite”, spune dr. Goldberg-Mintz. Asta include somnul suficient, exerciții fizice făcute cu regularitate, o dietă sănătoasă și interconectarea cu ceilalți. „Dacă nu vă satisfaceți nevoile de bază, veți fi mai vulnerabili la rezultatele nefaste ale traumatizării din copilărie”.

Este adevărat că îndeplinirea acestor condiții poate fi o provocare, mai ales pentru că afecțiuni precum depresia și anxietatea fac ca somnul sau exercițiile fizice să fie deosebit de dificile. De aceea cu cât vă puteți concentra mai mult asupra propriei bunăstări fizice și mentale, cu atât mai bine.

Consolidați-vă reziliența!

Reziliența este capacitatea de a reveni rapid dintr-o adversitate. Unii dintre copiii care suferă din cauza adversităților sunt capabili să dezvolte reziliența, în timp ce alții nu prea sunt.

„Cercetările arată că chiar și o singură figură parentală de susținere în viața unui copil contribuie mult spre a-l ajuta să dezvolte această reziliență”, spune Genevieve Rivera.

Cei care nu și-au dezvoltat reziliența în timpul copilăriei, este încă posibil să o facă și ca adult – revenim astfel la ideea necesității de a se apela la ajutor profesional și la concentrarea pe construirea relațiilor sănătoase. Reziliența se dezvoltă în mod natural atunci când facem aceste lucruri.

“Cu toții avem reziliență în noi, dar trebuie să lucrăm la dezvoltarea ei”,  spune Rivera. „Cercetările au arătat de fapt că corpurile noastre experimentează un răspuns biologic pozitiv atunci când suntem înconjurați de relații sănătoase.”

Prin urmare sper, iubite cititorule, că dispui de suficientă reziliență ca să poți face față tuturor adversităților din viața ta și să ai astfel parte de multe picături de fericire!

Don’t worry, be happy!

Sursa:

lifehacker.com/how-to-deal-with-your-childhood-trauma-as-an-adult-1847435346?utm_source=pocket&utm_medium=email&utm_campaign=pockethits

21 Aug

Știți de ce unele persoane refuză să se vaccineze sau continuă să nege existența pandemiei?

„Dacă nu citești ziarele ești neinformat, dacă le citești, ești dezinformat.”

Mark Twain

 

Ce ar trebui să facem cu privire la persoanele care refuză să se vaccineze sau care continuă să nege că pandemia este reală? Dezbaterile pe această temă durează de luni de zile încă dinainte de apariția vaccinurilor.

Referindu-se la acești oameni unele voci spun:„Să fie respectați!” altele sunt revoltate: „Să le fie rușine!”. Sunt și păreri conform cărora ar trebui tratați cu empatie pentru că sunt victime ale dezinformării.

În ultima vreme, pe măsură ce varianta Delta a virusului s-a răspândit dând startul „pandemiei celor nevaccinați”, incertitudinile cu privire la pandemie au făcut loc furiei și disperării.

Au apărut chiar și pacienți care neagă realitățile virusului și după ce ei înșiși s-au îmbolnăvit, unii ajungând chiar să moară din cauza acestuia.

Sunt manifestări care pentru mulți dintre noi sunt inexplicabile. În acest context, ce este de făcut? După părerea sociologului Brooke Harrington, profesor la Dartmouth College, unele răspunsuri pot fi oferite de sociologia fraudei.

În 1952, sociologul american Erving Goffman a analizat “arta escrocheriei” într-un eseu fundamental On Cooling the Mark Out.

Pentru a înțelege fenomenul, el a identificat existența următoarelor personaje care iau parte la o escrocherie: în primul rând „operatorul” (the „operator”), persoana care pune la cale și săvârșește escrocheria; în al doilea rând, „ținta” (the “mark”), persoana devenită ținta escrocheriei; și “radiatorul” (the „cooler”), un aliat al escrocului care încearcă să consoleze victima odată ce frauda a devenit evidentă „într-un mod care face ca acesteia să-i fie mai ușor să accepte inevitabilul și să plece liniștită acasă”.

Goffman a observat că toate „țintele” ajung în cele din urmă să înțeleagă că au fost fraudate. În mod ciudat însă acestea aproape niciodată nu se plâng sau nu raportează autorităților cele întâmplate. De ce? Pentru că, după părerea lui Goffman, admiterea faptului că ai fost înșelat este atât de profund rușinoasă încât „marchează” experiența respectivă ca un fel de “moarte socială” adică sfârșitul dureros al unuia dintre multele roluri sociale pe care le jucăm cu toții.

În schimb, multe „ținte” neagă pur și simplu înșelătoria, susținând că au știut de ea tot timpul. Această atitudine le salvează mândria și evită “ruinarea” socială, dar permite fraudei să continue necontrolat, prinzându-i în mreje și pe alții. Prin acordarea priorității imaginii lor de sine față de binele comun, „țintele” fac o alegere lașă, egoistă. Goffman a denumit această manifestare „eșec moral”.

Revenind la problematica pandemiei de Covid-19, un astfel de „eșec moral” se materializează la cei care neagă existența ei sau au devenit “partizani antivaccinare” chiar dacă, cum am mai spus, unii dintre ei chiar au trecut prin boală sau au fost spitalizați.

Toți acești oameni au ales să salveze aparențele legate de ei înșiși mai degrabă decât să salveze viețile altor persoane. Ei poate ar putea salva multe vieți spunând pur și simplu: „Covid este real, vaccinează-te!”. Unii o fac dar mulți nu și din păcate, aceștia din urmă, se manifestă astfel pentru a se proteja pe ei înșiși social și emoțional în detrimentul celorlalți.

Opera lui Goffman sugerează două strategii paralele pentru a face față persoanelor care, în ceea ce privește pandemia, s-au cramponat de idei false.

Prima este să îi lăsăm să experimenteze rușinea a ceea ce el numește „moarte socială”. Dar a doua, și poate mai productivă, este aceea de a identifica „coolere”și a le convinge să revină, în privința pandemiei, la atitudinea majorității societății.

Cele mai eficiente „coolere” sunt personalitățile în a căror opinie au încredere oamenii. Majoritatea oamenilor nu sunt interesați să câștige părerea bună a altora ci mai degrabă, le pasă de statutul și „imaginea” pe care o au în cadrul unor comunități specifice care contează pentru ei.

Doi sociologi americani de la mijlocul secolului al XX-lea, Herbert Hyman și Robert Merton, au numit aceste comunități „grupuri de referință”.

Cu toții aparținem de mai multe „grupuri de referință” și unele dintre ele chiar se suprapun; este vorba de familiile noastre, de locuitorii cartierelor în care locuim, de colegii de școală și de la locurile de muncă precum și de membrii grupurilor politice de care aparținem sau cu care simpatizăm.

Toate aceste „grupuri de referință” nu numai că ne structurează rețelele sociale, dar îndeplinesc și o funcție de control: pe de o parte, avem încredere în informațiile provenite de la ele iar, pe de altă parte, solicităm, într-un fel sau altul, aprobarea lor în ceea ce privește manifestările noastre.

Din acest punct de vedere cei care neagă existența pandemiei și cei care se opun vaccinării antiCovid nu fac excepție: doresc validarea și caută informații numai de la “grupurile lor de referință” și nicidecum de la alții.

Acesta este motivul principal pentru care este fără șanse orice încercare de a le schimba atitudinea. Respectul, rușinea și empatia au valoare și impact numai în rețelele lor sociale specifice; la fel și în ceea ce privește încrederea în informații. Altfel spus, orice apel pentru revenirea la realitate ar trebui să vină “din interiorul casei”.

O modalitate de a face acest lucru este căutarea altor grupuri de referință în afară de cele mari din mass-media și politică, care contează pentru cei care neagă pandemia sau necesitatea vaccinării.

Rețelele sociale, pe cât de dăunătoare sunt în răspândirea dezinformării fac să fie relativ simplă identificarea și, uneori chiar aderarea la grupuri care resping instigarea la refuzarea vaccinării.

În cadrul acestor grupuri, putem identifica și încuraja membrii influenți care ar putea să combată negativismul privind pandemia. Le putem transmite mesaje oferind sprijin, mai ales dacă grupurile noastre de referință se suprapun – indiferent dacă asta înseamnă cetățeni ai aceluiași oraș sau practicarea aceleiași credințe.

Cu cât spațiul social este mai comun, cu atât mai bine. Ne-am putea oferi să îi susținem dacă sunt, elegant spus, “luați peste picior” pentru că au exprimat îndoieli cu privire la negativismul Covid. Sau i-am putea anunța că îi vom admira pentru că spun adevărul.

Este posibil ca acei oameni să nu aibă o audiență de milioane la televiziune, dar au totuși potențialul de a acționa ca „radiatoare” pentru cei din grupurile lor de referință – atât off- cât și online. Cu cât statutul lor este mai ridicat în cadrul grupurilor, cu atât vor avea mai multă influență în reconcilierea colegilor lor în privința realității pandemiei, permițându-le poate să se alăture societății sau cel puțin împiedicându-i să ne pună în pericol pe noi, ceilalți.

Ajungând la final, cred iubite cititorule că de data aceasta, în contextul celor de mai sus, singura sursă de picături de fericire este constatarea că nu ești niciuna din personajele menționate de Erving Goffman ca fiind participante la o înșelăciune.

Don’t worry, be happy!

Sursa:

www.theguardian.com/commentisfree/2021/aug/09/convince-anti-vaxxers?utm_source=pocket&utm_medium=email&utm_campaign=pockethits

14 Aug

”Niciodată nu e prea târziu”

„Să nu spui niciodată “prea târziu”. Chiar şi în politică nu este târziu niciodată. Întotdeauna este loc pentru un nou început.”

Konrad Adenauer

 

Zicala: „Nu poți învăța un câine vechi trucuri noi”, este folosită pentru a explica refuzul unui câine mai în vârstă de a răspunde la comenzi noi dar și refuzul unui om de vârstă mijlocie sau înaintată de a încerca lucruri noi.

Este interesant că această zicală este în totală contradicție cu cea din titlu. Le-am cântărit mult pe amândouă în urmă cu ceva vreme când am hotărât să învăț limbajul de programare Python. Dorința de a învăța Python provine din mai vechea mea atracție față de programarea calculatoarelor, atracție căreia, din lipsă de timp, nu am reușit să-i dau curs până acum.

Auzindu-mi intenția un amic m-a întrebat cu sinceritate: “La ce îți folosește?” De atunci, de câte ori am mai studiat câte o lecție de Python mi-a venit în minte întrebarea amicului și ca să fiu sincer nu prea am știut până acum să dau un răspuns. Argumentul mi l-a sugerat în zilele acestea articolul ‘You Can’t Teach an Old Dog New Tricks’ Idiom Proven Wrong apărut la Deep English.

Articolul redă povestea remarcabilă a lui Kimani N’gan’ga Maruge, poveste care infirmă credința că suntem prea bătrâni pentru a învăța ceva nou.

În 2004, la un an după ce guvernul a introdus școala primară gratuită, Kimani Maruge s-a înscris la școala primară Kapkenduywa, din Eldoret, Kenya. Până aici nimic neobișnuit numai că … el avea vârsta de 84 de ani.

Nu a avut ocazia să meargă la școală când era mai mic pentru că până în 2003, din cauza taxelor școlare foarte mari, școala elementară nu era disponibilă tuturor.

Și-a vândut caprele, a cumpărat o uniformă școlară și s-a înscris în clasa întâi. El a spus că vrea să învețe ca să poată citi Biblia și, pe de altă parte, suspecta faptul că nu primea pensia completă și dorea să fie capabil să verifice acest lucru.

La vârsta de 84 de ani, Kimani Maruge a devenit cea mai în vârstă persoană care s-a înscris vreodată la o școală elementară.

Unii oameni au fost surprinși de faptul că lui Kimani, om la o vârstă înaintată, i s-a permis să intre în școala elementară. Cu toată opoziția acerbă a unor oficiali și a părinților, care socoteau că un bătrân ocupă un loc educațional prețios (a ajuns ca la adresa lui să se prolifereze amenințări și chiar să se arunce cu pietre în el) nu s-a lăsat intimidat și nu a permis să stea ceva în calea educației sale. Era hotărât să continue să învețe indiferent de asemenea costuri. A fost acceptat la școală pentru a învăța alături de copiii de șase ani.

Kimani Maruge a dus o viață lungă și deloc lipsită de momente și evenimente deosebite. În perioada 1952-1960 a făcut parte din grupul de luptători Mau Mau, pentru independența țării față de Marea Britanie dar unul dintre lucrurile pentru care a luptat a fost și dreptul la educație.

Kimani Maruge a fost tatăl a 5 copii și a avut 30 de nepoți. Când a început școala i-a avut drept colegi pe doi dintre nepoții săi.

În anul 2005 a fost  invitat la New York, ca să facă campanie pentru educație, la un summit al Organizației Națiunilor Unite privind obiectivele de dezvoltare ale mileniului. De la tribuna ONU a chemat liderii africani să facă din educația pentru săraci o prioritate.

În timpul violențelor electorale din 2008, casa sa a ars și a fost mutat mai întâi într-o tabără iar apoi într-un azil de bătrâni din capitala țării, Nairobi. Și de acolo și chiar după ce a fost diagnosticat cu cancer la stomac și-a continuat studiile. A cerut ca profesorii să-l învețe acasă și asta s-a și întâmplat până la moartea sa, câteva luni mai târziu, în 2009.

În 2010, actorul și regizorul britanic Justin Chadwick a realizat filmul biografic The First Grader  bazat pe povestea adevărată a lui Kimani Maruge.

Atitudinea lui Kimani Maruge a devenit un exemplu care arată că educația și alfabetizarea pot fi începute la orice vârstă. Astăzi el este amintit ca o figură care a aruncat o lumină puternică asupra rolului învățării de-a lungul vieții și despre modul în care educația primară este esențială pentru toată lumea.

Povestea sa i-a inspirat pe mulți dintre cei care au abandonat școala în Kenya trezindu-le dorința de a se înscrie din nou la școală și de a-și finaliza studiile.

De exemplu, una dintre acele persoane este Thoma Litei, care a ratat școala în copilărie și s-a înscris la școală la 19 ani: „Am auzit că vor face un film și apoi am auzit despre acest om, bunicul Maruge, așa că mi-am dat seama că nu e prea târziu. Am vrut să citesc și să știu mai multe limbi, așa că am venit să învăț.”

Kimani Maruge este înscris în Cartea Recordurilor Guinness ca fiind cea mai în vârstă persoană din lume care a urmat școala primară. În 2015 (la 12 ianuarie) a fost  onorat de Google cu un doodle (11 ani de la prima zi la școală a lui Kimani Maruge).

Kimani nu și-a început educația ca octogenar pentru a obține un loc de muncă mai bun sau pentru a câștiga mai mulți bani. Pentru el, călătoria de a afla mai multe despre modul în care funcționează lumea a fost adevărata recompensă.

Asemenea recompense ne devin accesibile dacă ascultăm și de sfatul lui Jane Fonda: „Niciodată nu e prea târziu, prea târziu să începi din nou, prea târziu să fii fericit.” Oamenii, precum Kimani Maruge, ne arată că, dacă suntem dispuși să muncim din greu și să perseverăm, putem obține aproape orice și în mod cert multe picături de fericire.

Don’t worry, be happy!

Surse:
1.news.bbc.co.uk/2/hi/africa/8202378.stm

2.www.theguardian.com/global-development/2011/jun/19/kenya-first-grader-education

3.www.ndtv.com/education/kimani-maruge-the-inspiring-story-of-oldest-primary-school-student-in-the-world-1781786

07 Aug

De ce interacțiunile conversaționale cu copiii, de la o vârstă fragedă, sunt foarte importante?

Copilul ajunge pentru părinții săi, după educația pe care o capătă, răsplată sau pedeapsă.”

Jean Jacques Rousseau

 

Conversația se termină rapid atunci când te adresezi unui nou-născut pentru că acesta nu răspunde, nu oftează când îi spui că va ploua sau nu zâmbește când spui o glumă.

Cu toate acestea și acele săptămâni timpurii sunt foarte importante pe termen lung și nu trebuie să fie mai sărace în “convorbiri”. După câteva luni, încep să răspundă cu gângureli și chicoteli și astfel ne dăm seama că au nevoie de aceste “convorbiri”.

Din păcate, conform cercetărilor, unii părinți nu le vorbesc prea mult copiilor lor și acest lucru poate avea consecințe negative de durată în creier.

La mijlocul anilor 1990 s-a făcut o descoperire îngrijorătoare cu privire la identificarea unor mari diferențe în realizarea limbajului la copii. Betty Hart și Todd Risley, cercetători americani în domeniul educației, au întreprins o cercetare, pe parcursul a mai mult de doi ani, în rândul unor familii care aparțineau diferitelor grupuri socio-economice.

Analizând datele, au ajuns la concluzia că în mediile mai sărace copiii au auzit cam o treime din numărul de cuvinte auzite pe oră de cei din medii cu venituri mai mari. Asta înseamnă, pe scară mai largă, că până la vârsta de patru ani decalajul dintre copiii aparținând mediilor sărace și cei provenind din medii mai bogate ajunge la 30 de milioane de cuvinte auzite.

Studiul a fost însă departe de a fi ideal deoarece eșantionul de subiecți cu care s-a lucrat a avut o dimensiune relativ mică și nu este clar dacă decalajul real este la fel de mare pe cât au sugerat cercetătorii prima dată.

Dacă acest „decalaj de cuvinte” există, se poate vorbi de o mare problemă, deoarece se știe că limbajul este unul dintre cei mai importanți predictori ai modului în care individul evoluează mai târziu în viață, de la școala primară până la universitate și, în cele din urmă, în carieră. Pentru a citi, a învăța calculele de bază și chiar pentru a articula amintirile, este nevoie de limbaj.

Decalajul menționat are loc și în creier. Un grup de cercetători, condus de dr. Rachel Romeo de la Boston Children’s Hospital, neurolog (interesată în general de modul în care experiențele timpurii ale copiilor, atât favorabile cât și adverse, influențează dezvoltarea lor neuronală, cognitivă și academică, cu un accent specific pe limbă și alfabetizare), a ajuns la concluzia că interacțiunile conversaționale pot avea un beneficiu vizibil asupra dezvoltării creierului.

Echipa a înregistrat conversații în casele unor familii, monitorizând atât cuantumul de limbaj cât și numărul de episoade de conversație la care au fost expuși copiii. A rezultat că micuții implicați în mai multe conversații au fost mai buni la sarcinile de înțelegere a limbajului.

De asemenea, acești copii au avut conexiuni mai puternice de substanță albă în creier în două zone importante pentru limbaj, ceea ce accelerează procesarea informațiilor în aceste zone. Acest lucru, conform dr. Romeo, arată că interacțiunile conversaționale contribuie la dezvoltarea creierului: „Am constatat că mai multe conversații s-au corelat cu conexiuni mai puternice în această cale, care la rândul lor s-au legat de abilitățile lingvistice ale copiilor”.

Într-adevăr, o mulțime de dovezi arată că cel mai mult contează nu perceperea pasivă sau numărul de cuvinte auzite de un copil ci, mai degrabă, calitatea conversației, mai precis discuții care necesită ascultare și reacție/răspuns.

Echipa lui Rachel Romeo a mers cu un pas mai departe într-un studiu de urmărire (follow-up) care a ajutat părinții ca, la rândul lor, să înțeleagă importanța conversațiilor. În grupul studiat, s-au descoperit creșteri ale substanței cenușii în zonele lingvistice și sociale ale creierului copiilor.

„Nu este o coincidență”, spune Rachel Romeo. Este logic ca zonele sociale și lingvistice ale creierului să se „reunească” în aceste relații între copii și părinți, deoarece limbajul stă la baza relațiilor noastre sociale și ambele sunt fundamentale pentru modul în care învățăm. „Avem această dorință umană de a comunica”, spune ea. „În plus, ne dezvoltăm abilitățile lingvistice, iar aceste abilități lingvistice adaugă o bază pentru cunoașterea la nivel superior.”

Pe de altă parte, un grup de la Princeton Baby Lab, a monitorizat creierul bebelușilor cât și al cercetătorilor pentru a stabili dacă, atunci când participă la jocuri interactive, cum ar fi cântatul sau cititul, modelele de activare ale creierelor lor încep să conveargă. Cu alte cuvinte, creierele „se  cuplează” și cele două creiere funcționează ca unul singur, explică Elise Piazza de la Princeton University Neuroscience Institute, autoarea principală a studiului.

În perioadele când participă la activități separate, „sincronizarea neuronală” dintre creiere dispare.

Având în vedere cât de importante sunt conversațiile de la o vârstă atât de fragedă, cât de îngrijorați ar trebui să fim cu privire la „decalajul de cuvinte” și de unde provine el?

Chiar dacă studiul lui Hart și Risley nu a fost perfect, ideea existenței decalajului socio-economic semnificativ a fost semnalată de multe alte studii.

De exemplu, în 2008, Meredith Rowe, profesor la Harvard University a descoperit că tipurile de conversații diferă semnificativ între familiile cu venituri mici și mari – în parte și datorită nivelurilor diferite de educație atinse de părinți în aceste grupuri.

Cu alte cuvinte, nivelul de cunoștințe al părinților contribuie pozitiv la dezvoltarea vocabularului copiilor, spune Rowe. Conform studiului, părinții cu venituri mai mari au folosit propoziții mai lungi și mai mult vocabular decât părinții cu venituri mai mici.

„Constatarea cheie aici a fost că influența sărăciei asupra modului în care părinții au comunicat cu copiii lor a fost explicată de cât de mult știau părinții despre dezvoltarea copilului”, spune ea.

Dacă există vreo asociere între statutul socio-economic și abilitățile verbale, aceasta se poate datora faptului că sărăcia este legată atât de nivelurile de educație mai scăzute, cât și de un stres mai mare. Ambii factori indică posibilitatea diminuării calității conversațiilor.

Însă statutul socio-economic nu înseamnă determinism. Într-un studiu din 2015, Kathy Hirsh-Pasek, profesor de psihologie la Temple University din Philadelphia (unde conduce Laboratorul de limbaj pentru sugari) și colegii ei, au analizat discursul a 60 de copii, aflați la vârsta de 2 ani, toți din familii cu venituri mici; s-au întors un an mai târziu pentru a vedea cum se dezvoltaseră acești copii.

După cum se anticipa, copiii care au participat la mai multe conversații la doi ani au avut un limbaj mai avansat un an mai târziu. Cei care au avut mai puține conversații au obținut rezultate mai slabe în ceea ce privește abilitatea lingvistică.

Deoarece toți acești copii proveneau din medii cu venituri mai mici, rezultatele arată că sărăcia singură nu este ceea ce predispune un copil la competențe lingvistice mai slabe. După părerea doamnei Hirsh-Pasek „Nu este vorba doar dacă te-ai născut într-un mediu cu resurse scăzute, ci și de modul în care interacționezi cu copilul tău.”

Altfel spus, interacțiunile de calitate sunt mai importante decât cantitatea. Cu cât copiii au mai multe experiențe sociale, fie cu părinții lor, fie cu alte persoane din jurul lor, cu atât vor învăța mai mult.

Există o serie de modalități relativ simple, care ajută la încurajarea conversațiilor cu copiii. De exemplu, americanii au încercat folosirea în locuri aglomerate (supermarketuri, parcuri de distracții, stații ale transportului în comun ș.a.) a unor promptere care sugerează pentru părinți întrebări pe care să le pună copiilor cum ar fi: „De unde vine laptele?”, „Care este leguma ta preferată?” ș.a.

De asemenea, ca urmare a unui proiect denumit „Peisaje ludice de învățare”, au fost implicate consilii ale unor orașe și arhitecți pentru „transformarea locurilor cotidiene în oportunități de învățare”.

Hirsh-Pasek spune că monitorizarea atentă a arătat că unele dintre acest gen de proiecte au contribuit la creșterea conversațiilor cu 30-55%.

Dar în același timp se pot folosi și jocurile, pentru a încuraja mai multe aspecte importante ale învățării, de la social la cognitiv.

În Marea Britanie, guvernul a lansat un proiect online, care îi încurajează pe părinți să vorbească mai mult cu copiii lor. Proiectul, denumit Hungry Little Minds, este activ de trei ani și a fost lansat cu scopul „de a încuraja părinții să se angajeze în activități care să susțină învățarea timpurie a copilului lor și să îi ajute să se pregătească de școală”.

Este adevărat că pentru unii, stresul vieții de zi cu zi poate lăsa mai puțin timp pentru discuții și joacă dar nu este permis să pierdem din vedere faptul că modul în care vorbim copiilor și modul în care îi ascultăm le pot dezvolta literalmente creierul. Faptul că știm cum să obținem acest rezultat și ne implicăm, indiferent că suntem părinți sau bunici, nu poate decât să ne aducă multe picături de fericire.

Don’t worry, be happy!

Sursa:

www.bbc.com/future/article/20191001-the-word-gap-that-affects-how-your-babys-brain-grows