27 Nov

Știți că și “efectul Mandela” poate fi sursă a teoriilor conspirației?

„Fiecare relatare are trei fațete: a ta, a mea și adevărul”

Robert Evans

 

În anumite privințe, producătorul american de film Robert Evans are dreptate, deoarece oamenii pot crea, este adevărat că fără să dorească, amintiri sau pseudoamintiri care sunt false.

Vi s-a întâmplat să credeți că ați pornit mașina de spălat înainte de a pleca la serviciu, dar la revenirea acasă să descoperiți că nu ați făcut-o? Este vorba de o amintire falsă adică o amintire care pare reală în mintea noastră, dar nu este deloc reală pentru că ea este parțial sau în întregime “inventată”.

Majoritatea amintirilor false nu sunt rău intenționate și nu rănesc în mod intenționat. Ele de fapt sunt schimbări sau reconstrucții ale memoriei care nu se aliniază cu evenimentele adevărate. Cu toate acestea, unele amintiri false pot avea consecințe semnificative cum ar fi de exemplu în instanțe unde amintirile false pot conduce la condamnarea cuiva pe nedrept.

Amintirile în general sunt complexe adesea fiind nesigure și supuse schimbării. În timp ce dormi evenimentele sunt mutate din memoria temporară a creierului tău în memoria pe termen lung. Tranziția nu este însă absolută. Este posibil ca elemente ale memoriei să se piardă și astfel să apară amintiri false.

Amintirile false se pot genera în mai multe moduri dar este greu de stabilit cu precizie care sunt problemele care le-au cauzat.

Un mod de apariție este cel prin sugestionare sau autosugestionare, deoarece sugestia este o forță puternică. Prin urmare se pot genera noi amintiri false pornind de la întrebările pe care ni le punem dar și la “stimularea” de către altcineva.

Amintirile false pot fi generate și de informațiile eronate sau necorespunzătoare despre un eveniment de a cărui veridicitate suntem convinși. Cu asemenea informații putem crea o nouă amintire sau le putem combina cu amintiri reale. Nu trebuie să uităm similitudinea dintre creierul uman și computer: dacă îi oferim informații proaste, el stochează informații proaste.

Amintirile false pot apărea și pentru că în memoria noastră se pot combina elemente ale diferitelor evenimente într-unul singular. Când “reluăm” o asemenea amintire, revedem evenimentele care au avut loc dar cronologia lor este confuză și astfel rezultă amintiri false.

Mai este de spus că emoțiile unui moment pot avea un impact semnificativ asupra a ceea ce se stochează ca amintire. Cercetări recente sugerează că emoțiile negative duc la mai multe amintiri false decât emoțiile pozitive sau neutre.

Amintirile false au o probabilitate de apariție mai mare în situații generate de anumite evenimente cum ar fi:

Mărturia oculară. Dacă asistați la o crimă sau un accident, mărturia dumneavoastră este importantă dar nu concludentă, pentru că experții și oficialii știu că amintirile se pot modifica, fie prin sugestie, fie cu trecerea timpului. În acest fel orice lacună în evenimente poate fi completată de memoria Dumneavoastră transformând însă o amintire de încredere într-una fără credibilitate.

Trauma. Cercetările sugerează că persoanele care au un istoric de traume, depresie sau stres pot fi producătoare de amintiri false. Evenimentele negative pot produce mai multe amintiri false decât cele pozitive sau neutre.

TOC. Persoanele cu tulburare obsesiv-compulsivă pot avea un deficit de memorie sau o încredere scăzută în memorie. Probabilitatea ca ele să creeze amintiri false este mai mare.

Îmbătrânirea. Cu trecerea anilor detaliile unor amintiri se pot pierde. Esența amintirilor respective devine mai puternică, în timp ce detaliile dispar. De exemplu, s-ar putea să vă amintiți că ați fost la mare în luna de miere, dar nu vă amintiți numele hotelului în care ați stat, nici cum era vremea și nici măcar localitatea în care ați fost.

Se pot oare corecta amintirile false?

Adevărul este că singurul răspuns sau remediu pentru amintirile false îl constituie dovezile independente care coroborează sau infirmă amintirile respective.

Amintirile false pot părea destul de reale și chiar producătoare de emoții. Însă încrederea în ele nu le garantează autenticitatea. Este important de precizat că prezența amintirilor false nu înseamnă că memoria dumneavoastră este proastă sau că dezvoltați un tip de tulburare de memorie, cum ar fi de pildă boala Alzheimer.

Amintirile false nu sunt rare. Toată lumea le are și pot fi scurte și banale, cum ar fi de exemplu amintirea despre locul unde ai putea jura că ți-ai pus cheile aseară sau ar putea fi semnificative, cum ar fi cele despre cum s-a întâmplat un accident sau ce ai văzut în timpul unei crime.

Vestea bună este că majoritatea amintirilor false sunt inofensive și pot fi chiar hilare atunci când povestea ta intră în conflict cu amintirea altcuiva despre ea.

Amintirile false pot apărea și în sfera fenomenelor sociale sub forma amintirilor false colective”. Acesta este “efectul Mandela”: fenomenul prin care un grup de oameni își amintește un eveniment diferit de cum s-a întâmplat în realitate.

Fenomenul a fost numit „efect Mandela” în 2010 de scriitoarea, cercetătoarea și consultanta în „paranormal” Fiona Broome.

La vremea aceea, doamna Broome se afla la o reuniune, unde a descoperit că o mulțime de oameni au împărtășit o falsă amintire despre moartea lui Nelson Mandela.

Nelson Mandela a fost președintele Africii de Sud în perioada 1994-1999 și a murit în 2013 în urma unei infecții a tractului respirator. Cu toate acestea, mulți dintre oamenii prezenți la reuniune erau siguri că Mandela a murit în anii 1980 în timp ce se afla în închisoarea Robben Island.

Broome a spus: „Vezi, am crezut că Nelson Mandela a murit în închisoare. Am crezut că mi-l amintesc clar, complet cu clipuri de știri despre înmormântarea lui, jale în Africa de Sud, câteva revolte în orașe și discursul sincer al văduvei sale. Apoi am aflat că era încă în viață.”

După această experiență, Broome a înființat un site dedicat înregistrării diverselor exemple ale fenomenului ciudat. De-a lungul anilor, un număr mare de astfel de exemple au fost înregistrate, nu numai pe site-ul Broome, dar și pe alte platforme de internet.

Iată un exemplu notoriu:

Primul restaurant McDonald’s a fost deschis în anii ’40 și a continuat rapid să devină parte integrantă a vieții consumatorilor. Restaurantul a fost numit întotdeauna „McDonald’s”, dar unii oameni susțin că își amintesc că se numește „MacDonald’s”. Dacă se cercetează puțin, devine evident că restaurantul nu a fost niciodată numit „Mac”. Cu toate acestea, cei care susțin că se numea „MacDonald’s” nu sunt convinși. Un utilizator povestește despre o situație în Franța: „Am avut o întâmplare interesantă în ziua trecută când am fost la un McDonald’s din Paris, Franța. Pe chitanță era scris „MacDonald’s” deși oriunde altundeva (meniuri, ambalaje etc.) era „McDonald’s” ”

O modalitate de a înțelege efectul Mandela este de a-l compara cu jocul telefonul fără fir”  din copilărie. În timpul acestui joc, o declarație inițială este șoptită unei persoane care o transmite altei persoane care la rândul ei o transmite mai departe ș.a.m.d. până când mesajul este livrat persoanei finale. De obicei, mesajul final este diferit de cel inițial deoarece participanții din lanțul “telefonului fără fir” l-au auzit sau l-au amintit ușor diferit.

Unii medici cred că efectul Mandela este o formă de confabulare.

O persoană fără a intenționa să mintă sau să-i înșele pe alții își creează o amintire falsă cu care umple golurile din propria memorie și a altora.

Multe exemple ale efectului Mandela sunt foarte aproape de informația originală sau adevărată. Unii cercetători cred că oamenii – chiar și un grup mare de oameni – folosesc confabularea pentru a „reaminti” ceea ce simt că este cea mai probabilă secvență de evenimente. Oamenii tind să confirme ceea ce o altă persoană crede că este adevărat.

Din fericire, când vine vorba de efectul Mandela, majoritatea amintirilor false par a fi inofensive. Scriind „MacDonald’s”  în loc de „McDonald’s” nu dăunează decât eventual mândriei noastre de a ne aminti micile detalii. Dar există și situații când asemenea amintiri pot deveni periculoase: este vorba de transformarea lor în teorii ale conspirației.

Don’t worry, be happy!

Surse:

1.www.healthline.com/health/mental-health/mandela-effect

2.www.digi24.ro/stiri/sci-tech/descoperiri/ce-este-efectul-mandela-si-care-sunt-cauzele-amintirilor-false-735450

3.rum.thefunkonme.com/do-these-15-examples-prove-mandela-effect-is-real-616916

20 Nov

De ce cred unii oameni în teoriile conspirației?

„Majoritatea problemelor din lume sunt cauzate de oamenii care vor să se simtă importanți.”

T.S. Eliot

 

Răspunsul cel mai apropiat de realitate, la întrebarea din titlu, este că îi face pe cei care  cred în astfel de teorii să se simtă diferiți, speciali, inteligenți. Îi face să se considere persoane care adoptă întotdeauna puncte de vedere diferite de cele ale majorității. Este o formă de narcisism și  egocentrism.

Legat de o teorie a conspirației există două aspecte care ar putea fi adevărate: s-ar putea să existe un sâmbure de adevăr în ceea ce privește conținutul real al teoriei sau s-ar putea ca inițiatorul teoriei să dorească să ne facă să credem că lucrurile ce urmează să se întâmple sunt mult mai puțin ample decât în realitate.

Cele mai multe teorii ale conspirației actuale sunt pur și simplu greșite. Uneori ele conțin detalii ciudate și atunci când ele se referă la cunoștințe profunde, este greu să le descoperi.

În acest context nu este greu de înțeles de ce mulți oameni sunt înclinați să creadă că se întâmplă ceva mai mult decât sunt împinși să creadă. Acest lucru este adevărat probabil mai frecvent decât ne dăm seama.

Henry Kissinger, fostul secretar de stat al Statelor Unite ale Americii, a răspuns odată oamenilor care l-au numit arogant spunând că, dacă ar avea acces la informațiile pe care el le deținea și cu care trebuia să ia decizii, ar deveni și ei aroganți.

Ideea lui Kissinger este că, în numele democrației, oamenilor le place să comenteze și să se certe pe seama a tot felul de opinii bazate pe niște cunoștințe limitate, iar persoanele ca el (adică aflate în tot felul de funcții înalte) trebuie să se prefacă că iau totul în serios. Dar în realitate, ca să cunoască adevărul, tot ceea ce trebuie să facă cineva ca el – care este aproape de sursele de informații pe care noi ceilalți nici nu le putem concepe – este să se uite, de exemplu, într-un un raport al serviciilor secrete. În acest caz, toate speculațiile celorlalți devin discutabile.

Între oricare doi indivizi aparținând unui sistem, există, în funcție de context, o asimetrie informațională. De exemplu, dacă luăm în discuție un sportiv de performanță și un muzician celebru, suntem convinși că fiecare dintre ei deține informații pe care celălalt nu le are.

În fiecare caz, acele informații sunt obținute din experiența subiectivă. Dacă le-ar împărtăși unul cu altul printr-un limbaj oarecare, în mod cert, în procesul de transmitere a informațiilor ceva se pierde. Poate că este vorba de ceva ce nu se poate descrie pe deplin, poate că este ceva ce nu este corect, poate că chiar ei aleg să se înșele unul pe altul.

În plus, apare și dependența de calea pe care o iau informațiile înainte de a ajunge de la unul la altul: printr-o intermediere de către alte persoane sau prin alte medii? Cu cât cei doi se află mai departe unul de altul, informațiile transmise devin mai distorsionate.

Având în vedere toate acestea, exemplul Kissinger este deosebit de instructiv, deoarece putem considera că este un adevăr absolut faptul că cu cât te miști mai sus pe scara puterii, cu atât mai mult trebuie să te ascunzi.

De fapt, în general, puterea este obținută printr-un fel de avantaj informațional pe care îl câștigă o persoană. În plus puterea oferă unei persoane informații noi de care de multe ori ea nici nu este interesată sau nu este dispusă să le împărtășească altora. Ca urmare, poate intră în funcțiune modelele de transmitere a informațiilor atât prin resurse, cât și prin înșelăciune.

Toate acestea arată cu claritate cât de just este dictonul „Informația înseamnă putere”. Filosoful și istoricul francez Michel Foucault a fost probabil teoreticianul care a intuit cel mai bine această relație între informație și putere.

De fapt, el a echivalat în mod specific cunoașterea cu puterea, în special atunci când este vorba de informațiile care se află mai sus în structura organizațională a oricărui sistem complex de oameni. Pe baza poziției lor strategice în societate, unii oameni nu numai că au acces la informații pe care alții nu le au, dar de fapt creează structurile informaționale în care trăim cu toții.

Cei care lansează teorii ale conspirației nu au aproape niciodată dreptate în ceea ce privește teoriile lor, dar de obicei sunt primii care își dau seama unde se află incoerențele din informațiile inițiale. Cei mai buni dintre ei pot recunoaște cel puțin existența asimetriilor informaționale.

Unele informații sunt prea valoroase pentru a fi distribuite. Alte informații sunt pur și simplu periculoase pentru “mintea maselor”.

În domeniul social, cu cât ești mai departe în spațiu și timp de experiența subiectivă a unei persoane pe care o judeci, cu atât faptele și opiniile tale sunt mai mult abstracții total desprinse de realitate.

Toate acestea nu sunt altceva decât un alt mod de a spune că lumea este un loc complicat și multe dintre presupunerile noastre nu sunt atât de solide pe cât credem.

Și ceea ce este mai important este faptul că nimeni nu știe cu adevărat ce se întâmplă în lume acum. Ne-am deplasat în colectiv prin valuri de anxietate, confuzie și furie. Chiar și acum, pe măsură ce lumea a început să se repună în mișcare, există mai multe întrebări decât răspunsuri.

Cu cât atenția noastră este captată mai mult de surse de informații cu care nu avem nicio legătură cu atât judecățile noastre devine mai îndoelnice. În consecință, cu cât proiectăm mai mult în spațiu și timp informațiile obținute în acest context, cu atât avem mai puțin control asupra lor și a consecințelor pe care le produc.

Acesta este unul din motivele pentru care ar fi o bună practică aceea ca din când în când să verificăm statutul propriei noastre asimetrii informaționale, în ce domeniu cunoaștem mai mult decât alții și în ce domeniu suntem deficitari față de alții.

Pentru majoritatea dintre noi, aceste asimetrii se află în mediul nostru local: în localitatea noastră, în casele noastre, în comunitățile noastre, în locurile noastre de muncă.

Aici atenția noastră este orientată direct către lucruri pe care le putem îmbunătăți și gestiona și ne putem face o idee mai sigură despre ceea ce se întâmplă. Aici este, de asemenea, mediul în care judecata și deciziile noastre pot fi cele mai bune.

Internetul și mass media în general, din păcate, sunt “surse minunate” pentru a ne deturna atenția și a o trimite către spirale informaționale care mai degrabă produc confuzii decât educă. Din acest motiv merită, din când în când, să ne punem întrebări în legătură cu informațiile pe care acestea ni le transmit.

Tot așa, având în vedere perioada pandemică în care ne aflăm, este util să punem în mod serios sub semnul întrebării “propaganda antivaccinare” pe care o susțin tot felul de persoane fără nicio o legătură cu domeniul virusologiei (jurnaliști, avocați, ingineri, oftalmologi ș.a.). Oare aceste persoane și-au pus vreodată problema propriei lor asimetrii informaționale?

Don’t worry, be happy!

 

Sursa:

zatrana.substack.com/p/letter-reclaiming-attention

13 Nov

Recompensele din a avea copii sunt mai profunde decât fericirea!

„Acceptă copiii așa cum acceptăm copacii – cu recunoștință, fiindcă sunt o binecuvântare – dar să nu ai așteptări sau dorințe. Nu te aștepți ca un copac să se schimbe, îl iubești așa cum este.”

Isabel Allende

 

Nu prea există opțiuni mai importante decât opțiunea de a avea copii, iar psihologii și alți oameni ai științelor sociale au făcut multe cercetări pentru a afla ce înseamnă această opțiune în privința fericirii.

Unii dintre savanții importanți din domeniu au susținut că, dacă vrei să fii fericit, cel mai bine este să nu ai copii. Alții au respins această idee, subliniind că multe depind de cine ești și unde locuiești.

Dar de fapt în joc se află întrebarea dacă recompensele de a avea copii sunt diferite și mai profunde decât fericirea?

Primele cercetări au arătat clar că a avea copii înseamnă degradarea calității vieții unei familii. Într-unul din studiile sale, psihologul israelian Daniel Kahneman și colegii săi au cerut unui număr de aproximativ 900 de femei, care aveau un loc de muncă, să precizeze, la sfârșitul fiecărei zile, toate activitățile lor precum și cât de multă fericire le-a produs fiecare dintre acestea.

Din observațiile participantelor la studiu a rezultat că ocuparea timpului lor cu copiii ar fi mai puțin plăcută decât multe alte activități, cum ar fi vizionarea programelor la televizor, cumpărăturile sau pregătirea mâncării.

Alte studii au arătat că, atunci când vine pe lume un copil, părinții experimentează pe lângă o scădere a fericirii, care persistă mult timp, și o diminuare a satisfacției conjugale diminuare care de obicei nu încetează până când copiii părăsesc casa părintească și apare “sindromul cuibului gol” cum l-a numit profesorul de la Harvard University Dan Gilbert.

De fapt, a avea copii, mai ales pentru părinții tineri, implică probleme financiare, lipsă de somn și stres. Pentru mame mai este și efortul fizic al sarcinii și alăptării.

Drept urmare, copiii pot transforma un parteneriat romantic, vesel și iubitor într-o luptă, cu sumă zero, pentru cine poate să doarmă și să lucreze și cine nu.

După cum notează scriitoarea Jennifer Senior,  în cartea ei All Joy and No Fun, copiii provoacă cele mai frecvente certuri într-un cuplu – „mai multe decât banii, mai multe decât munca, mai multe decât socrii, mai multe decât obiceiurile personale enervante, stilurile de comunicare, activitățile de petrecere a timpului liber, problemele de angajament, prietenii, sexul. Cineva cine nu înțelege acest lucru este binevenit să petreacă o zi întreagă cu un copil de 2 ani supărat (sau un copil de 15 ani îmbufnat); se va lămuri destul de curând.”

Dar, așa cum se întâmplă adesea în psihologie, în timp ce unele cercetări au oferit constatări simple – în acest caz, „a avea copii te face nefericit” – alte eforturi de cercetare au ajuns la concluzii mai complexe.

În primul rând, prejudicierea fericirii este mai gravă pentru unii decât pentru alții. De exemplu, un studiu arată că tații cu vârste cuprinse între 26 și 62 de ani beneficiază de fapt de o creștere a fericirii, în timp ce părinții tineri sau singuri suferă cele mai mari pierderi în această privință.

Și, în mod esențial, există diferențe geografice. O cercetare din 2016, care analizează nivelurile de fericire ale persoanelor cu și fără copii din 22 de țări, a constatat că măsura în care copiii te fac fericit este influențată de faptul că țara ta are politici de îngrijire a copiilor, cum ar fi concediul parental plătit.

De pildă, părinții din Norvegia și Ungaria sunt mai fericiți decât cuplurile fără copii din acele țări, iar părinții din Australia și Marea Britanie sunt mai puțin fericiți decât colegii lor fără copii.

Copiii îi fac pe unii fericiți și pe alții nefericiți; restul se situează undeva la mijloc – depinde, printre alți factori, de câți ani ai, dacă ești mamă sau tată și unde locuiești.

Dar rămâne totuși o problemă neelucidată în profunzime: mulți oameni ar fi avut vieți și căsătorii mai fericite dacă ar fi ales să nu aibă copii și totuși, ei descriu în continuare calitatea de părinte drept „cel mai bun lucru care li s-a întâmplat vreodată”. Cum se explică acest fapt?

O posibilitate ar fi explicarea pe seama fenomenului ce poate fi numit distorsiunea memoriei. Când ne gândim la experiențele noastre din trecut, avem tendința să ne amintim vârfurile și să uităm de cele “lumești” mai puțin plăcute.

Jennifer Senior explică lucrurile astfel: „Eul nostru, în confruntare cu sinele, le spune cercetătorilor că preferăm să spălăm vasele – sau să tragem un pui de somn, sau să facem cumpărături sau să răspundem la e-mailuri – decât să petrecem timp cu copiii noștri… Dar sinele nostru cantonat în amintiri le spune cercetătorilor că nimeni – și nimic – nu ne-a oferit atâta bucurie ca și copiii noștri. Poate că nu este fericirea “de toate zilele”, dar este fericirea pe care o avem în minte, fericirea pe care o invocăm și de care ne amintim, fericirea izvorâtă din lucrurile care ne compun poveștile de viață.”

Acestea sunt idei plauzibile ce nu pot fi respinse. Dar sunt și alte idei despre motivul pentru care oamenii nu regretă calitatea de părinte, idei care nu au nicio legătură cu fericirea – cel puțin nu într-un sens simplu.

De exemplu, o teorie ar putea fi una care implică atașamentul. Majoritatea părinților își iubesc copiii și li s-ar părea groaznic să accepte ideea că le-ar fi mai bine dacă cineva pe care îl iubesc nu ar exista. Atașamentul pe care îl avem față de cineva poate anula o scădere generală a calității vieții noastre și, prin urmare, dragostea pe care o avem față de copiii noștri înseamnă că opțiunea noastră de a-i aduce pe lume are o valoare mai presus de orice efect pe care opțiunea respectivă ar avea-o asupra fericirii noastre.

În altă ordine de idei este de notat că în viață există mai mult decât fericire. Când spunem că cel mai bun lucru pe care l-am făcut vreodată este sau a fost să ne creștem copiii, nu înseamnă că spunem că ei ne-au oferit plăcere în sensul simplu de toate zilele. Vorbim despre ceva mult mai profund, care are legătură cu satisfacția, scopul și sensul vieții.

Când oamenii sunt întrebați despre sensul și scopul vieții lor, cei care sunt părinți spun că viața lor are mai mult sens decât a celor care nu sunt părinți.

Un studiu realizat de psihologul social american Roy Baumeister și colegii săi a constatat că, cu cât oamenii au petrecut mai mult timp îngrijindu-se de copii, cu atât au spus că viața lor este mai semnificativă – chiar dacă, pe de altă parte, au raportat că viața lor nu este mai fericită.

Așadar creșterea copiilor are o legătură incertă cu plăcerea, dar se poate conecta la alte aspecte ale unei vieți bine trăite, satisfăcându-ne foamea de atașament, de sens și de  scop.

Zadie Adeline Smith, romancieră, eseistă și scriitoare de proză scurtă britanică, spune că a avea un copil este ca un „amestec ciudat de teroare, durere și încântare”, idee cu care, ca încheiere, ne putem exprima acordul.

Don’t worry, be happy!

 

Sursa:

www.theatlantic.com/family/archive/2021/11/does-having-kids-make-you-happy/620576/?utm_source=pocket&utm_medium=email&utm_campaign=pockethits

06 Nov

Știți că „insomnia este un simptom, nu un diagnostic”?

„Numai păcatele nu te lasă să dormi.”

Marin Preda

 

Insomnia este ca un hoț care fură de la milioane de oameni – mai ales după vârsta de 65 de ani – somnul reparator atât de necesar.

Cauzele insomniei sunt multe și cresc ca număr și severitate pe măsură ce oamenii înaintează în vârstă. Cu toate acestea, problema este adesea neglijată fapt care nu numai că scade calitatea vieții, dar poate, de asemenea, cauza sau agrava tulburări fizice și emoționale.

Majoritatea celor care se confruntă cu insomnia trec de fapt printr-o insomnie episodică, o noapte în care organismul pare să fi uitat cum să doarmă un număr necesar de ore sau chiar deloc.

Oricât de supărătoare ar părea lipsa de somn la momentul respectiv, ea nu se poate compara cu efectele pe care ea le are asupra persoanelor pentru care insomnia – dificultăți de a adormi sau trezirea mult prea devreme – se manifestă noapte de noapte.

Un sondaj realizat în 1995, de către cercetătorii de la National Institute on Aging din SUA, în rândul a peste 9.000 de persoane cu vârsta de 65 de ani și peste, care trăiau în trei comunități, a arătat că 42% au raportat dificultăți atât în a adormi cât și în a rămâne în stare de somn.

Proporția de persoane afectate este probabil mult mai mare acum, când milioane de oameni își petrec orele înainte de somn privind tot felul de ecrane care pot perturba ritmurile biologice ale organismului.

Dr. Alon Y. Avidan, profesor la University of California, Los Angeles spune că „insomnia este un simptom, nu un diagnostic”, care poate fi un indiciu privind o problemă de sănătate subiacentă, adesea tratabilă și, atunci când persistă, ar trebui luată în serios.

Așa-numita insomnie tranzitorie care durează mai puțin de o lună poate rezulta dintr-o problemă temporară cum ar fi, de exemplu, o problemă la locul de muncă sau o boală acută. Insomnia, care durează între una și șase luni, poate fi cauzată de exemplu de o criză financiară personală sau de pierderea unei persoane dragi. Câteva luni marcate de insomnie sunt destul de dureroase, dar atunci când insomnia devine cronică, care durează șase luni sau mai mult, poate provoca ravagii fizice, emoționale și sociale grave.

Pe lângă somnolența excesivă în timpul zilei, care ea însăși poate fi periculoasă, dr. Avidan arată că insomnia cronică „poate avea ca rezultat tulburări de intelect, tulburări cognitive, confuzie, retard psihomotoriu sau risc crescut de accidentare”. Este de înțeles că ea este adesea însoțită de depresie, aceasta fiind fie cauza fie consecința insomniei persistente.

Există două tipuri de insomnie. Una, numită insomnie primară, care rezultă dintr-o problemă care apare numai sau în principal în timpul somnului, cum ar fi apneea obstructivă, sindromul picioarelor neliniştite (care afectează 15 până la 20% dintre adulţii în vârstă) și mişcările periodice ale membrelor.

Celălalt tip de insomnie, mai frecvent, este cel care apare sub forma unui efect secundar al unei probleme medicale sau psihiatrice subiacente.

Poate fi vorba de efectele secundare ale medicamentelor, poate fi vorba de factori comportamentali, cum ar fi consumul nepotrivit de cofeină, alcool sau nicotină dar poate fi vorba și de un pui de somn în timpul zilei sau de perturbări de mediu, cum ar fi schimbarea fusului orar, zgomot sau lumină excesivă  (mai ales lumina albastră de la un dispozitiv electronic – în dormitor).

Printre numeroasele afecțiuni medicale care pot provoca insomnie se numără insuficiența cardiacă, refluxul gastroesofagian (BRGE), bolile pulmonare, artrita, boala Alzheimer, incontinența urinară ș.a. Tratarea afecțiunii de bază, dacă este posibilă, ameliorează adesea insomnia.

Indiferent de motivul insomniei, atunci când oamenii anticipează că au dificultăți în a adormi sau în a se întoarce la somn după trezirile din miez de noapte, pot petrece ore întregi stând treji în pat, îngrijorându-se că nu pot dormi, iar anxietatea în sine le afectează capacitatea de a dormi, altfel spus se înscriu într-un cerc vicios. Cu cât cineva se îngrijorează mai mult de o problemă de somn, cu atât problema respectivă se agravează mai mult.

Ar fi recomandabil ca în cazul unor treziri prea devreme, fără posibilitatea de a adormi din nou, să se facă ceva util. Dacă insomnia este cauzată de teama de a se uita ceva important trebuie folosit un carnețel lângă pat în care să se poată nota, fără a se face prea multă lumină, problema care provoacă griji. (Lumina strălucitoare în mijlocul nopții poate reseta ceasul biologic; dacă trezirea nocturnă este cauzată de folosirea toaletei este bine să se folosească o sursă de lumină de noapte apropiată de podea.)

Cauzele non-medicale ale insomniei sunt adesea tratate cu succes prin practicarea unei „igiene bune a somnului”, un concept care a fost dezvoltat de dr. Peter J. Hauri care a fost profesor, psiholog la University of Virginia și specialist în problemele somnului la Clinica Mayo.

Igiena bună a somnului include: limitarea somnului din timpul zilei la mai puțin de 30 de minute, de preferat după-amiaza devreme; evitarea stimulentelor și sedativelor; evitarea meselor grele și reducerea la minimum a lichidelor ingerate cu 2-3 ore înainte de culcare; efectuarea zilnic de exerciții fizice moderate, de preferință dimineața sau după-amiaza devreme; maximizarea expunerii la lumină puternică în timpul zilei și minimizarea acesteia pe timp de noapte; crearea unor condiții de somn confortabile și să te culci doar când îți este somn.

Dacă nu poți adormi în aproximativ 20 de minute după ce te pui în pat, experții recomandă să părăsești dormitorul și să faci ceva relaxant, cum ar fi să citești o carte (una tipărită pe hârtie, nu pe un ecran puternic iluminat) și să te întorci în pat abia atunci când simți că ți-e somn.

Mulți oameni recurg în mod eronat la alcool ca ajutor pentru somn. Deși la început asta poate ajuta oamenii să adoarmă, metoda produce somn fragmentat și interferează cu somnul REM, arată dr. Avidan și alți specialiști.

Pentru cei care, din cauza insomniei, au nevoie de ajutor specializat, studiile clinice au arătat că terapia cognitiv-comportamentală s-a dovedit cea mai eficientă.

Folosirea somniferelor poate fi problematică, mai ales pentru persoanele în vârstă care sunt mai sensibile la efectele lor secundare.

Alternativele includ remedii fără prescripție medicală, cum ar fi melatonina sau valeriana, a căror eficacitate însă nu a fost confirmată științific. De notat că, drept reacție la întuneric, creierul produce melatonină, hormonul natural al somnolenței.

Pot exista, de asemenea, unele ajutoare dietetice utile, cum ar fi bananele, cireșele, kiwi, fulgii de ovăz, ceaiul de mușețel și laptele, deși dovezile științifice în sprijinul eficacității lor, și în acest caz, lipsesc.

Încheind tema insomniei nu pot să-mi reprim o întrebare retorică: Domnilor politicieni care vă aflați la butoane” – Johannis, Ciolacu, Cîțu, Cioloș, Hunor, Simion – puteți dormi noaptea?

Don’t worry, be happy!

Surse:

1.www.nytimes.com/2017/01/16/well/live/getting-older-sleeping-less.html?utm_source=pocket&utm_medium=email&utm_campaign=pockethits&_r=0

2.www.clinicaoananicolau.ro/insomnie/