25 Dec

Semper Fi!

“Nimic nu este mai nobil, nimic nu este mai venerabil decât fidelitatea. Fidelitatea şi adevărul sunt cele mai sacre performanţe şi dotări ale minţii umane.”

Cicero

 

Probabil că ai recunoscut, iubite cititorule, în titlul de mai sus, deviza pușcașilor marini americani.

Termenul este o prescurtare pentru expresia latină „Semper Fidelis” (Se crede că provine din fraza cu care senatorii Romei antice își încheiau cuvântările.) care înseamnă “Fidel pe vecie” și întruchipează angajamentul etern și colectiv al Corpului de pușcași marini pentru succesul bătăliilor lor, pentru progresul națiunii lor, loialitatea fermă față de colegii alături de care luptă și față de Statele Unite.

Dar sunt convins că putem vedea în „Semper Fi” nu doar o simplă deviză a pușcașilor marini, ci un mod de viață care ar trebui să ne caracterizeze pe toți.

Pe scurt “Semper Fi” ar trebui să însemne fidelitate pe vecie față de Dumnezeu, față de țară și față de cei la care ținem. Cu alte cuvinte, deviza reprezintă un apel la responsabilitate atât personală, cât și la nivel de societate.

Conform psihologilor fidelitate înseamnă, înainte de toate, asumare, poate auto-impusă în unele cazuri, însă este o alegere conștientă a individului.

În acest context, de exemplu fidelitatea în cuplu, înseamnă în primul rând asumarea responsabilității, față de propriul bine și față de binele celuilalt.Acest lucru ține de un nivel de maturitate atât în plan psihologic cât și în plan emoțional.

Asta spune teoria dar, din păcate, în practică lucrurile stau altfel și putem constata asta și dacă pur și simplu aruncăm o privire (mai multe nu merită) asupra vieții VIP-urilor de tot felul prezentate de mass-media.

În ceea ce privește fidelitatea față de țară, ea este stipulată în Constituția României astfel:

Art. 54 – Fidelitatea faţă de ţară

(1) Fidelitatea faţă de ţară este sacră.
(2) Cetăţenii cărora le sunt încredinţate funcţii publice, precum şi militarii, răspund de îndeplinirea cu credinţă a obligaţiilor ce le revin şi, în acest scop, vor depune jurământul cerut de lege.”

Oare toți cei cărora li s-au încredințat funcții publice respectă sacralitatea fidelității față de țară? Și aici, ca să găsim răspunsul la întrebare, este suficient să aruncăm o privire pe știrile de prin mass-media.

Având în vedere cele de mai sus, se pare că, în ceea ce privește fidelitatea, este greu să găsim modele demne de respectul nostru în rândul celor către care ar trebui să ne “ridicăm privirile”.

Dar dacă în lumea noastră a oamenilor nu prea avem unde să căutăm mo

Statuia lui Hachiko

dele pentru adevărata fidelitate, în schimb, deși pare greu de crezut, în lumea animală se pot găsi asemenea modele.

Cel mai impresionant exemplu este cel al câinelui Hachiko a cărui statuie din bronz este plasată la una dintre cele cinci ieşiri din Staţia Shibuya, Tokyo.

Hachiko a fost un câine din rasa Akita Inu, născut în 1923, la o fermă din prefectura Akita. Profesorul Hidesaburo Ueno l-a adoptat, l-a dus la casa sa şi s-a dovedit a fi un stăpân bun şi blând pe care câinele a ajuns să îl adore.

În fiecare dimineață, Hachiko își însoțea la gară cel mai bun prieten, care făcea naveta la universitate, iar seara era tot acolo și se întorceau împreună acasă.

Hachiko

După ce profesorul a suferit un atac cerebral și a murit la locul de muncă, câinele său a continuat să facă drumul dus-întors la gară pentru tot restul vieții sale.

Chiar dacă a fost adoptat de alți proprietari, între anii 1925 și 1935, Hachiko a evadat în fiecare zi, prezentându-se la gară. El a devenit vedetă pentru mecanicii de tren și navetiștii, care se opreau să îl admire, să îl mângâie și să îi dea de mâncare.

Unul dintre foștii studenți ai profesorului Ueno a aflat despre obiceiul câinelui. A luat trenul spre Shibuya, să vadă dacă animalul profesorului său era tot acolo. Ca de obicei, Hachiko era la locul său.

Comportarea lui Hachiko l-a impresionat atât de mult pe fostul student încât acesta a publicat un articol de ziar care avea să-l transforme pe Hachiko într-un simbol național.

Câinele a devenit un simbol al loialității. Credinciosul animal nu a lăsat ca bătrânețea sau bolile să-i întrerupă obiceiul. La un deceniu după moartea stăpânului său el încă se întorcea în gară să îl aștepte.

Așteptarea îndelungată a lui Hachiko a luat sfârșit în 1935 când a murit din cauze naturale. Moartea lui a fost o știre națională în Japonia. Câinele a fost incinerat iar cenușa lui a fost pusă lângă mormântul profesorului. Blana lui a fost păstrată și împăiată și poate fi văzută la Muzeul Național de Științe din Japonia.

Hachiko a fost atât de iubit în Japonia încât s-au strâns donații pentru a i se ridica o statuie din bronz care însă a fost distrusă în timpul războiului. Totuși, povestea câinelui loial era atât de îndrăgită de oameni, încât în 1948 o nouă statuie a fost ridicată în gara Shibuya și a devenit un punct de întâlnire foarte popular printre locuitorii orașului.

Ca idee de final, iubite cititorule, trebuie să ne obișnuim cu gândul că nu trebuie să căutăm modele de fidelitate în altă parte și că trebuie să ne asumăm să fim fideli cu noi înşine şi cu lucrurile pe care le preţuim. În fond, nimeni nu poate evalua mai bine ca noi propriul grad de fidelitate iar dacă în urma unei asemenea evaluări nu avem ce ne reproșa, putem fi cu conștiința împăcată.

Don’t worry, be happy!

 

Surse:

  1. www.kudika.ro/articol/love/51839/explicatiile-psihologului-este-fidelitatea-doar-o-conventie-sociala.html
  2. republica.ro/impresionanta-poveste-a-lui-hachiko-cainele-care-a-dat-tuturor-oamenilor-o-lectie-de-loialitate
18 Dec

Dacă copiii mai spun și lucruri impertinente sau nepoliticoase înseamnă neapărat un lucru rău?

Bunicii există pe lume pentru a-și ajuta nepoții să facă obrăznicii la care încă nu s-au gândit.”

Gene Perret

 

Copiii spun ocazional lucruri impertinente sau nepoliticoase. De exemplu, nepoțelul meu de 6 ani m-a întrebat într-o zi: „Goto (porecla mea), de ce te-ai căsătorit cu Didi dacă ea fuma și atunci?”  Am rămas fără grai pentru că n-aș fi îndrăznit niciodată să pun bunicului meu asemenea întrebări.

Oare eșuăm ca părinți dacă copilul nostru este uneori nepoliticos sau chiar sfidător?

Cu toții cunoaștem prieteni sau rude care ar spune fără echivoc „DA”. În generația lor, spun ei, copiii și-au cunoscut locul și și-au respectat bătrânii.

Cu siguranță, majoritatea părinților  încearcă să-i învețe pe copii despre respect, despre maniere la masă, despre când și cum se spune „te rog” și „mulțumesc”. Cu toate acestea, relația pe care mulți părinți o au astăzi cu copiii lor pare să fie substanțial diferită de relațiile părinte-copil de acum zeci de ani.

S-au scris multe despre orientarea din ultimii ani către o educație mai intensivă, centrată pe copil iar un produs secundar al acestei educații este acela că mulți dintre părinții de astăzi, cu o probabilitate mult mai mică, își cheamă la ordine sau își pedepsesc copiii. Ei sunt mai predispuși să empatizeze și să se angajeze în dialoguri cu ei.

Drept urmare, mulți dintre copiii de astăzi se simt mai confortabil în preajma adulților și sunt mai dispuși să-i provoace și să le vorbească atunci când simt nevoia.

Deși acest spirit pare uneori neplăcut, psihologii spun că schimbarea în sine este un lucru bun. Este o reflectare a faptului cât de siguri și iubiți se simt copiii și cât de multă încredere au în părinții lor.

„Se poate manifesta prin faptul că ei au opinii, au argumente, își apără punctul de vedere și cred că provocarea este să nu interpretăm asta ca pe un lucru rău, ci ca pe un proces important și necesar”, este de părere Emily Loeb, psiholog la University of Virginia. “Când copiii se simt în siguranță și iubiți, ei sunt mai capabili „să descopere singuri lumea””, spune ea.

Problema poate fi abordată și dintr-un alt unghi de vedere: când copiii sunt întotdeauna respectuoși, mulțumiți și ascultători cu adulții, asta se întâmplă adesea pentru că le este frică de acești adulți.

Nu este deloc o coincidență că oamenii care se laudă cu cât de bine se comportă copiii lor ar putea fi și cei care consideră că: „Dacă nu folosești nuiaua alinți copilul!”, “Bătaia e ruptă din rai!” ș.a.

În realitate, copiii nu se dezvoltă când le este frică de cei care îi îngrijesc. Părinții severi, care se bazează pe frică, își pedepsesc aspru copiii pentru sfidare și folosesc expresii de genul: „Pentru că așa am spus!” – produc nenumărate rezultate negative la copii.

Conform studiilor, copiii cu părinți autoritari sunt expuși unui risc crescut de anxietate și depresie, prezintă un comportament mai perturbator și mai mult decât alți copii ajung să aibă o stimă de sine scăzută.

„Știința spune că, de-a lungul timpului, teama de părinți te face să fii mai puțin încrezător în tine și să ai mai multă nevoie de validare externă”, spune dr. Rebecca Schrag Hershberg, psiholog american.

Părinții severi folosesc uneori tactici specifice care sunt deosebit de dăunătoare. Una este “afecțiunea condiționată”: adică părinții arată mai multă dragoste sau afecțiune față de copiii lor atunci când aceștia se comportă bine și mai puțină atunci când se comportă prost.

Cercetările au constatat că adolescenții ai căror părinți au folosit “afecțiunea condiționată” au raportat că au mai multe resentimente față de părinții lor și, comparativ cu adolescenții care au fost susținuți necondiționat de către părinții lor, au ajuns să fie mai puțin implicați din punct de vedere academic și mai puțin echilibrați emoțional.

O altă abordare pe care o folosesc uneori părinții autoritari este “controlul psihologic”. Asta se întâmplă atunci când părinții “se joacă” cu simțul de sine și valoarea intrinsecă a copiilor, pentru a obține comportamentul pe care și-l doresc.

Este „un fel de control în care îi ceri copilului tău să gândească la fel ca tine sau să simtă la fel cum o faci tu”, a explicat dr. Loeb. Un părinte care folosește „controlul psihologic” spune lucruri precum „Nu ți-ai făcut patul – ești o fată atât de rea” sau „Dacă m-ai iubi cu adevărat, te-ai duce la culcare”.

Unul dintre studiile recente ale dr. Loeb, care a urmărit tineri cu vârste cuprinse între 13 și 32 de ani, a constatat că copiii ai căror părinți îi controlau psihologic au avut mai puțin succes din punct de vedere academic și au fost mai puțin agreați de colegii lor în adolescență, în comparație cu copiii ai căror părinți nu au folosit “controlul psihologic”. În același timp, ca adulți, probabilitatea ca aceștia să aibă relații romantice sănătoase a fost mai mică.

Au fost și cercetări care au stabilit o legătură și între controlul psihologic parental, pe de o parte, și comportamentul antisocial respectiv anxietatea la copii, pe de altă parte.

Bineînțeles că de obicei părinții care folosesc “controlul psihologic” au intenții bune – ei fiind convinși că acest gen de control al copiilor îi va face să aibă mai mult succes – dar „se cam înșeală”, a spus dr. Loeb. „Copiii ajung să se străduiască să gândească singuri odată ce ajung în afara controlului casei.”

De fapt asta își doresc mulți părinți: copiii lor să devină gânditori independenți care uneori pun la îndoială autoritatea și gândesc fără încorsetări. Însă ceea ce sugerează cercetarea este că parentingul dur și sever nu creează premisele pentru o dezvoltare sănătoasă ci are efect invers. Pe termen scurt, copiii s-ar putea comporta mai bine dar, pe termen lung, ei suferă.

„Ne dorim cu adevărat ca copiii noștri să se cunoască pe ei înșiși, să aibă încredere în ei înșiși și să creadă în ei înșiși – dar totul este sacrificat dacă părinții sunt inițiatorii absoluți ai tuturor regulilor”, a spus dr. Hershberg. Copiii trebuie tratați cu respect și făcuți să simtă că opiniile și convingerile lor au valoare.

Acest lucru nu înseamnă că copiii nu au nevoie de reguli, limite sau consecințe. Și așa-numitul parenting „permisiv” poate crea probleme și a fost legat de egocentrismul copilului și de slaba sa stăpânire de sine.

Dr. Loeb a făcut distincția între controlul psihologic inutil și „controlul comportamental” util – atunci când părinții stabilesc limite și așteptări, cum ar fi de exemplu o anumită oră de culcare pentru copii, misiunea de a-și curăța camera în fiecare dimineață sau permisiunea de a avea o anumită perioadă de timp pe zi acces la ecrane.

Granițele și regulile sunt cruciale pentru o dezvoltare sănătoasă, a spus ea. Dar părinții nu trebuie să manipuleze simțul identității copiilor lor sau să-i pedepsească prea aspru pentru nerespectarea lor.

Într-adevăr, cercetările sugerează în mod covârșitor că ceea ce ar trebui să se străduiască părinții să realizeze ar fi o abordare de mijloc: au așteptări mari de la copiii lor și impun limite stricte, dar în același timp sunt calzi și respectuoși cu copiii lor și dispuși să negocieze cu ei.

Cercetările arată că copiii cu acest gen de părinți au rezultate mai bune la școală decât colegii lor, sunt mai sinceri cu părinții lor și sunt, de asemenea, amabili și plini de compasiune.

Trebuie însă subliniat faptul că echilibrul între tratarea cu blândețe și empatie, pe de o parte dar și dezvoltarea rezilienței și a psihicului puternic, pe de altă parte, este dificil de realizat. În același timp, este mai mult ca sigur că copiii care nu se feresc să-și provoace părinții sau bunicii cu privire la reguli și așteptări, care spun ocazional lucruri impertinente sau nepoliticoase sunt, în esență, copii care știu că sunt iubiți și acceptați pentru ceea ce sunt.

Don’t worry, be happy!

Fie ca sărbătorile care se apropie, să-ți aducă ție și tuturor celor dragi ție, iubite cititorule, numai sănătate și bucurii!

La mulți ani!

 Sursa:

www.nytimes.com/2021/12/11/well/family/rude-child-development-behavior.html?utm_source=pocket_discover

11 Dec

De ce spunem DA când de fapt am vrea să spunem NU?

Dacă libertatea înseamnă ceva, înseamnă dreptul de a spune oamenilor ceea ce nu vor să audă.”

George Orwell

 

Cred, iubite cititorule, că ți s-a întâmplat, nu o dată ci probabil chiar de mai multe ori, să spui DA chiar dacă în sinea ta ai fi vrut să spui NU.

Dr. Vanessa Bohns, psiholog social, profesor la Cornell University, în  cartea ei You Have More Influence Than You Think, a căutat explicații pentru faptul că, de multe ori, oamenilor le este greu să spună NU.

În timp ce lucra ca masterand în New York City, Vanessei Bohns i s-a dat misiunea ingrată de a colecta date pentru un sondaj care era parte a unui proiect de cercetare academică. De fiecare dată când se apropia de un trecător, se aștepta să audă un oftat de exasperare sau o insultă mormăită. Cu toate acestea, răspunsurile proaste au venit rar; mult mai mulţi oameni erau dispuşi să răspundă la chestionare decât se aşteptase ea.

De-a lungul deceniului următor, ea a efectuat mai multe studii care au confirmat că realitatea este într-adevăr aceasta: în multe și diverse situații, oamenii sunt probabil adesea mult mai dispuși să coopereze decât presupunem.

La prima vedere, aceste rezultate păreau să ofere o viziune revigorant de optimistă asupra naturii umane. Bohns a ajuns la concluzia că rezultatele ei reflectă o tendință mai largă a noastră de a subestima cât de multă influență pot avea cuvintele noastre asupra celorlalți, indiferent dacă le cerem să facă acțiuni bune sau rele. Adesea însă, oamenii ne respectă doar pentru că le este prea incomod să spună NU, chiar și atunci când cererile noastre îi incomodează.

De ce oare este așa? Bohns suspectează că oamenii se conformează adesea solicitărilor noastre din cauza fricii de dezacord. „Suntem o specie socială și nu vrem să facem lucruri care riscă să ne strice relațiile”, spune ea.

În special, ne putem teme că, spunând NU, sugerăm cumva că cealaltă persoană este ea însăși imorală sau egoistă, ceea ce i-ar știrbi prestigiul – fenomen cunoscut sub numele de „anxietate de insinuare”. „Acest lucru ar deveni foarte incomod pentru ambii oameni”, spune Bohns. „Am putea sugera că nu ne convine ceva, dar este mult mai greu să ieșim și să spunem NU, NU o voi face.”

Asta e realitatea. Când ni se cere să prezicem cum va reacționa cineva la o solicitare, desconsiderăm teama ca persoana respectivă să fie jenată și presupunem că cealaltă persoană ar fi mai curajoasă decât este ea în realitate – ceea ce ne face să ne subestimăm potențiala putere de a-i convinge pe ceilalți să acționeze împotriva lor înșiși.

Bohns consideră că tendința noastră de a ne subestima influența este foarte relevantă la locul de muncă. Dacă, de exemplu, îi ceri unui coleg să-ți facă o favoare întrerupându-și propria muncă, poți presupune că acesta poate refuza pur și simplu, însă teama lui de a crea stânjeneală l-ar putea împiedica să facă acest lucru.

Merită de subliniat că acestea sunt modele generale. Diferențele individuale în influențarea oamenilor și percepția lor asupra acestei puteri vor depinde, desigur, de mulți factori și de contextul specific al situației.

De exemplu, în mod evident, dinamica puterii poate juca un rol important: prin definiție, în cadrul unei ierarhii, oamenii cu statut superior au mai multă influență asupra oamenilor cu statut inferior. Cercetarea lui Bohns sugerează că oamenii aflați mai sus pe scara ierarhică ar putea să nu realizeze cât de inconfortabil se va simți cineva când spune NU cererilor lor. În consecință s-ar putea să ajungă să ceară prea mult colegilor lor juniori, fără să fi avut intenția să abuzeze de poziția lor.

Doamna profesor Bohns consideră că în multe situații ar trebui să creăm în mod activ oportunități pentru ca ceilalți să nu fie de acord cu noi. Acest lucru poate însemna de pildă că schimbăm mediul prin care ne facem cererile. Este mai probabil ca oamenii să răspundă pozitiv la cererea noastră adresată direct sau prin telefon, în timp ce prin e-mail le-ar fi mai ușor să ne refuze.

Psihologul britanic Ian MacRae, este de acord cu dr. Vanessa Bohns că este esențial să se lase loc pentru dezacord. În opinia sa, managerii ar trebui să fie deosebit de atenți atunci când adresează cuiva solicitări în public, deoarece asta va îngreuna și mai mult angajatul să spună NU. După părerea lui „Asta va genera resentimente și va avea consecințe negative mai târziu.”

Iar dacă ești lucrătorul care ajunge să fie nevoit să refuze o cerere, MacRae sugerează că ai putea risipi stinghereala mulțumindu-i colegului pentru oportunitate și oferind un motiv constructiv pentru refuzul tău.

Imaginează-ți că șeful tău vrea să-ți încredințeze o sarcină de ultimă oră, care va fi aproape imposibil de finalizat fără o cantitate mare de stres. „S-ar putea să spui că ești cu adevărat bucuros că a crezut că ești capabil să îndeplinești sarcina și că în viitor ai fi fericit să o faci, dar vei avea nevoie de „X” zile sau că tu ai nevoie de resurse suplimentare pentru a face acest lucru eficient”, spune MacRae. „În acest fel, nu mai este atât de mult o respingere – este o conversație despre cum poți să o faci.”

Dacă avem în vedere toate acestea putem deveni cu toții mai conștienți de felul în care cuvintele noastre îi afectează pe ceilalți – și de tendința noastră de a subestima dificultatea refuzului. „Dacă dorim un acord autentic, ar trebui să ne gândim mereu la modalitățile prin care putem ușura eventuala dorință a celorlalți de a spune NU.”

Influența noastră poate fi adesea invizibilă pentru noi, dar cu mai multă atenție am putea cu toții să exercităm puterea de care dispunem cu mai multă compasiune și responsabilitate.

Don’t worry, be happy!

Surse:

1.www.bbc.com/worklife/article/20211117-why-you-say-yes-to-requests-even-if-you-shouldnt?utm_source=pocket&utm_medium=email&utm_campaign=pockethits

2.www.despresuflet.ro/psihologie/comunicare/comunicarea-asertiva-dreptul-de-a-spune-nu–p68.html

P.S.

Trebuie să recunosc iubite cititorule că, atins fiind de COVID – varianta Omicron, am vrut să fac o pauză de scris dar, probabil din motivele arătate mai sus, nu am putut să spun NU.

04 Dec

”Opriți-vă și mirosiți trandafirii!”

„Întotdeauna există ceva pentru care să fii recunoscător.”

Charles Dickens

 

Pare să nu mai fie pentru nimeni un secret faptul că tendința creierului către negativitate poate fi combătută cu succes prin exprimarea recunoștinței. În schimb, pentru mulți dintre noi, nu este foarte clar cum se poate face practic acest lucru?

Pornind de la această întrebare, am găsit o poveste foarte instructivă la adresa: Stop and Smell the Roses – Deep English. Este vorba de relatarea scriitorului american      A.J. Jacobs, relatare pe care el a prezentat-o și în cadrul unei conferințe TED:

„Din păcate, creierul uman e setat să detecteze chestiile negative. Poate că asta ne era de ajutor în epoca de piatră, ca să evităm prădătorii, dar în ziua de azi e un mod groaznic de a-ți trăi viața. E sursă sigură de anxietate și depresie.

Și-atunci, cum putem contracara tendința creierului de a reține doar ce-i negativ? Conform multor cercetări, una din cele mai eficiente arme e recunoștința.

Conștient fiind de asta, acum vreo doi ani am pornit o nouă practică la noi în casă. Înainte de a lua masa cu soția și copiii, spun o rugăciune de mulțumire…  le mulțumesc unora dintre cei responsabili pentru faptul că avem mâncare pe masă. Și zic: „Vreau să-i mulțumesc țăranului care a cultivat aceste roșii, și șoferului care a dus cu camionul roșiile la magazin, și casierului care a scanat roșiile.”

Eram foarte încântat de acest nou obicei. Dar într-o zi, fiul meu de 10 ani mi-a spus: „Tată, știi, oamenii ăștia nu sunt aici. Nu te pot auzi. Dacă îți pasă cu adevărat, du-te și mulțumește-le în persoană.”

Scriitor fiind, îmi place să experimentez ca să-mi scriu cărțile. Să plec în cercetare. Așa că am decis să accept provocarea fiului meu. … ca să fie și mai simplu, am decis să mă concentrez pe un singur lucru. Dar unul fără de care nu puteam trăi: cafeaua mea de dimineață. …”

(În fiecare zi se beau 2 miliarde de cești și 125 de milioane de oameni au locuri de muncă legate de comerțul cu cafea. Și istoria îi este recunoscătoare cafelei: Iluminismul a început în cafenele.)

„Această aventură mi-a luat luni de zile și m-a purtat prin toată lumea. Pentru că am descoperit că ceașca mea cu cafea nu ar fi existat fără implicarea a sute de oameni la care nu mă gândisem. Așa că trebuia să-i mulțumesc șoferului care aduce cafeaua boabe la cafenea. Dar el n-ar fi putut face asta dacă nu exista drumul. Așa că trebuie să le mulțumesc oamenilor care au făcut drumul. Apoi, ar trebui să le mulțumesc celor care au fabricat asfaltul.

Și așa am realizat că ceașca mea cu cafea, la fel ca multe alte lucruri pe lumea asta, necesită eforturile combinate ale unui număr impresionant de oameni de diferite profesii: arhitecți, biologi, designeri, mineri, păstori, de toate felurile. …

A fost extenuant, dar frumos. Pentru că mi-a dat ocazia să fiu atent la sutele de lucruri care merg bine în fiecare zi, mai degrabă decât la cele trei sau patru care nu merg bine. Și mi-a reamintit cât de minunat de interdependenți suntem. Am învățat o mulțime de lecții în acest proiect, dar astăzi mă voi concentra pe cinci dintre ele.

Prima: ridică-ți privirea! Mi-am început șirul de mulțumiri cu barmanița de la cafeneaua din cartier, Joe Coffee din New York. O cheamă Chung, și e una din cele mai energice ființe pe care am văzut-o. Cu un zâmbet imens, gata să te îmbrățișeze cu drag. Dar chiar și pentru cineva ca ea, meseria de barmaniță e grea. … Așa că i-am mulțumit lui Chung, iar ea mi-a mulțumit pentru că i-am mulțumit. …

Chung mi-a spus că cel mai greu e atunci când oamenii nici măcar nu o tratează ca pe o ființă umană. Parcă ar fi un automat de cafea. Îi înmânează mecanic cardul, fără ca măcar să-și ridice privirea din telefon. În timp ce-mi povestea asta, mi-am dat seama că și eu mai făceam așa. Că am fost genul ăla de măgar. Și mi-am jurat, atunci pe loc: când interacționez cu alții, o să-mi folosesc cele două secunde ca să îi privesc în ochi. Pentru că asta te ajută să nu uiți că ai în fața ta un om, cu familie, cu nevoi, cu amintiri jenante din liceu. Și acel mic moment de conexiune e atât de important pentru umanitatea și fericirea amândurora.

A doua lecție: miroase trandafirii! Și țărâna. Și îngrășământul. După Chung, i-am mulțumit lui Ed Kaufmann. Ed e unul dintre cei care alege cafeaua pe care o va servi cafeneaua mea. El călătorește prin lume, până în America de Sud sau Africa, căutând cea mai bună cafea. Așa că i-am mulțumit lui Ed.

Ca răsplată, Ed m-a învățat cum să deguști cafeaua ca un profesionist. E un adevărat ritual. Iei lingura și o cufunzi în cafea, apoi iei o gură, cu o sorbitură zgomotoasă …  Asta pentru că vrei să răspândești cafeaua în toată gura. Avem papile gustative inclusiv în interiorul obrajilor sau pe vălul palatin, așa că vrei să simți cafeaua peste tot.

Inspirat fiind de Ed, mi-am propus să țin cafeaua pe limbă timp de cinci secunde. Cu toții suntem ocupați, dar chiar mi-am făcut timp cinci secunde ca să conștientizez textura, aciditatea, dulceața cafelei.

Și am început să fac asta și cu alte mâncăruri. Această practică de a savura e esențială pentru recunoștință. Psihologii descriu recunoștința ca pe abilitatea de a reține un moment și de a-l face să dureze cât mai mult. Abilitatea de a încetini timpul, astfel încât viața să nu mai treacă pe nesimțite, ca de-atâtea alte ori.

Lecția numărul trei: găsește capodoperele din jurul tău! Una din conversațiile mele preferate din acest an a fost cu tipul care a inventat capacul paharului de cafea.

Până în acel moment, acordasem zero atenție capacului de la paharul de cafea. Dar conversația cu inventatorul lui, Doug Fleming, a fost extraordinară, pentru că e un om atât de pasionat. Câtă strădanie și efort a pus el în acel capac, pe care eu nici măcar nu l-am luat în seamă.

Doug spune că un pahar necorespunzător strică experiența cafelei. Poate să blocheze aroma, atât de importantă pentru experiența finală. Doug e foarte inovativ, e un fel de Elon Musk al capacelor de cafea. …

În spatele unui lucru bine făcut e un uriaș proces invizibil. Dacă am încerca să fim puțin atenți la el, ne-ar reaminti ce e un miracol și ne-ar îmbogăți viața.

Lecția numărul patru: mimează până-ți iese! Către finalul proiectului, eram lansat într-o avalanșă de mulțumiri. Eram ceva de genul: mă trezeam, și pentru vreo două ore scriam mailuri, trimiteam mesaje, sunam oameni sau îi vizitam, totul ca să le mulțumesc pentru contribuția la cafeaua mea.

Sincer vă spun, unii dintre ei nu erau așa încântați. … Dar majoritatea erau foarte impresionați.

Îmi amintesc că am sunat-o pe doamna responsabilă cu dezinsecția la depozitul unde cafeaua era depozitată. Și i-am spus: „Poate că sună ciudat, dar vreau să-ți mulțumesc că ții gândacii departe de cafeaua mea.” Mi-a răspuns: „Așa e că sună ciudat, dar tocmai mi-ai făcut ziua mai bună.”

A fost un apel telefonic neobișnuit, care n-a influențat-o doar pe ea, ci și pe mine. Pentru că zi de zi mă trezeam cu dispoziția mea obișnuită, morocănoasă, dar mă forțam să scriu un mesaj de mulțumire, apoi încă unul, și încă unul. Și astfel am învățat că dacă mimezi gratitudinea, după un timp ajungi s-o simți de fapt de-adevăratelea.

Puterea acțiunilor noastre de a ne schimba mentalitatea e uimitoare.  Adeseori credem că felul cum gândim ne poate schimba felul cum acționăm. Dar și viceversa e la fel de valabilă.

În fine, ultima lecție despre care vreau să vă vorbesc: … fiecare pas pe care-l facem în seria mulțumirilor va scoate la iveală alte o sută de persoane cărora să le mulțumim.

Am mers până în Columbia să le mulțumesc celor ce cultivau cafeaua. Erau localizați într-un orășel de munte…și i-am cunoscut pe cultivatori, frații Guarnizo. Au o fermă micuță, dar fac o cafea grozavă…Mi-au arătat cum se cultivă cafeaua. …

Evident, le-am mulțumit. Mi-au răspuns: „Bine, dar noi nu ne-am putea face treaba fără alți o sută de oameni. Utilajul care extrage boaba din fruct e fabricat în Brazilia, iar camionul cu care ne facem treaba la fermă e asamblat din componente fabricate în toată lumea. De fapt, chiar SUA exportă oțel în Columbia.

Deci m-am dus în Indiana și le-am mulțumit metalurgiștilor de acolo. Am realizat atunci că … e nevoie de o lume întreagă ca să faci o cafea.

Și acest fenomen de globalizare are într-adevăr și dezavantaje. Dar eu cred că avantajele pe termen lung sunt net superioare, iar progresul e indiscutabil. Ne-am îmbunătățit în ultimii 50 de ani, sărăcia pe glob e în scădere. Ar trebui să rezistăm tentației de a ne retrage în carapacea noastră. Ar trebui să rezistăm tentației de a ne refugia în izolare și șovinism.

…Cercetările au demonstrat că, cu cât suntem mai recunoscători, cu atât e mai probabil să-i ajutăm pe ceilalți. Când trecem prin momente grele, adesea suntem concentrați pe noi înșine. Dar gratitudinea te determină să vrei să dai mai departe …

Mi-a amintit de faptul că lucruri pe care eu le iau de bune, poate că nu sunt disponibile pentru milioane de alți oameni. Cum ar fi apa.

Cafeaua reprezintă 98.8% apă. Așa că era normal să merg să le mulțumesc celor de la uzina de apă din New York, adică sutelor de oameni care îmi asigură mie apa și acest miracol că la o răsucire de robinet am apă potabilă. Milioane de alți oameni în lume nu au acest lux și trebuie să meargă ore întregi pentru apă potabilă. …

Încurajez pe toată lumea, prieteni, familie, să-și facă propriul traseu al recunoștinței. E o experiență care-ți schimbă viața.

Nu trebuie neapărat să fie despre cafea. Poate fi orice. O pereche de șosete, un bec. Și nu trebuie neapărat să străbateți toată lumea, puteți face un mic gest, cum ar fi … să-i scrieți un bilet designer-ului care a creat logo-ul care vă place.

Ține mai degrabă de un mod de a fi. De a avea mereu în minte miile de oameni implicați în fiecare lucrușor. De a ține cont de faptul că într-o fabrică există cineva care a țesut materialul din scaunele pe care stați.”

La rândul meu, ca încheiere, este firesc să-mi exprim recunoștința față de  A.J. Jacobs pentru extrem de instructiva sa poveste, față de cei care se află în spatele site-ului Deep English care mi-a facilitat cunoașterea acestui story și, nu în ultimul rând, față de tine iubite cititorule care ai ajuns până aici citind aceste rânduri.

Don’t worry, be happy!

 

Surse:

1.Stop and Smell the Roses – Deep English

2.www.thecoffeecompass.com/a-j-jacobs-is-thankful-for-coffee/

3.www.newsweek.com/thanks-thousand-j-jacobs-coffee-radical-gratitude-1222245

4.www.ted.com/talks/a_j_jacobs_my_journey_to_thank_all_the_people_responsible_for_my_morning_coffee/transcript?language=en

5.thanksathousandbook.com/