15 Jan

Cel mai bun mod de a te ajuta pe tine însuți este să-i ajuți pe alții!

„Cea mai bună metodă de a reuşi în viaţă este să acţionezi potrivit sfaturilor pe care le dai altora.”

Autor necunoscut

 

Poemul Dacă … al lui Rudyard Kipling este poate cel mai concludent exemplu de sfaturi cu care poate fi ajutat cineva (Kipling le adresează copilului său), pentru a avea o viață echilibrată în acord cu statutul de OM.

Am început cu această idee, iubite cititorule, pentru că în mod paradoxal însuși poetul nu a ținut cont de aceste sfaturi prin propriul comportament în relațiile cu alții, motiv pentru care a fost nevoit să părăsească Dummerston-ul, orașul său de reședință pe care îl îndrăgea foarte mult.

Kipling nu era un ipocrit; mai degrabă, pur și simplu nu a putut să-și însușească sfaturile excelente pe care le oferise altora. Modul lui de manifestare este o versiune a paradoxului lui Solomon, numită după regele înțelept din Biblie, care nu a reușit să trăiască după propria înțelepciune, ceea ce a dus la dispariția regatului său.

Cercetătorii constată că acest tip de comportament este izbitor de comun. Poate vă puteți recunoaște: de exemplu, deși ai sfătuit un prieten apropiat să-și lase mândria la o parte și să se împace cu un anumit membru al familiei sale de dragul propriei fericiri, s-ar putea ca tu însuți să nu te fi străduit să faci același lucru. Sau, deși ai sfătui cu fermitate un prieten împotriva infidelității, știind că rezultatul ar putea fi catastrofal, s-ar putea ca tu să o comiți.

Dar nu suntem condamnați să trăim pentru totdeauna paradoxul lui Solomon. Putem învăța să dăm altora un sfat bun pe care să-l aplicăm și noi înșine și, ca urmare, să devenim mult mai fericiți.

În general oamenii cer sfaturi altora pentru a căuta informații, a-și valida convingerile și a-și verifica opțiunile din mai multe puncte de vedere.

Cercetătorii au stabilit că alegem persoanele de la care cerem sfaturi în funcție de cât de accesibile ne sunt acestea și cât de demne sunt ele de încrederea noastră.

Când ai nevoie de ajutor cu probleme personale, poți găsi aceste calități la un prieten apropiat; pentru probleme medicale sau profesionale, „încrederea” ar putea proveni în schimb de la o diplomă aflată pe peretele unui birou.

Urmând această logică, motivul pentru care nu acceptăm sfaturi ar putea fi acela că nu avem încredere suficientă în oamenii care sunt gata să ne dea sfaturi. De exemplu, este puțin probabil să ne lăsăm sfătuiți cu privire la un conflict de muncă de cineva care a fost concediat de opt ori.

Așa stau lucrurile și în privința încrederii pe care suntem dispuși să ne-o acordăm nouă înșine. Eventuala neîncredere în noi înșine s-ar putea să-și aibă originea în probleme de stimă de sine sau anxietate ridicată.

În anul 2005 mai mulți cercetători au arătat că atunci când oamenii se confruntă cu asemenea probleme, este posibil ca ei să ofere sfaturi pe care ei înșiși nu le primesc.

De exemplu, cineva s-ar putea să-l sfătuiască cu înțelepciune pe un prieten, care a trecut printr-o despărțire urâtă, spunându-i „urcă-te înapoi pe cal”, în timp ce sfătuitorul însuși își trăiește singurătatea ani de zile de teama de a nu fi rănit din nou.

Chiar dacă avem încredere în noi înșine, vinovăția ne poate împiedica să ne dăm cu adevărat ascultare. Conform unor experimente, oamenii tind să aleagă pentru alții opțiuni hedonice (care oferă eliberarea de suferință sau chiar plăcere), în timp ce pentru ei înșiși aleg opțiuni practice și funcționale.

Potrivit oamenilor de știință, adesea motivul este vinovăția: se consideră că oportună este alegerea practică. Rezultatul este că dacă, de exemplu, primești o sumă de bani în plus, pe care i-ai putea folosi pentru a petrece un weekend la plajă sau pentru a-ți cumpăra o canapea, s-ar putea să alegi canapeaua chiar dacă plaja te-ar face mai fericit.

Este de asemenea de observat că mulți oameni pentru alții tolerează niveluri de risc altele decât cele pe care sunt dispuși să le suporte ei personal. În mod concret nivelul poate diferi în funcție de ce anume este vorba. De exemplu, când este vorba de relații, dăm dovadă de aversiune față de risc, chiar dacă pe ceilalți îi sfătuim să opteze pentru căi ce pot duce chiar la falimentul relației în timp ce în domeniul problemelor medicale, ne asumăm riscuri pe care nu le-am recomanda celor pe care îi sfătuim.

Potrivit cercetărilor avem tendința de a-i sfătui pe ceilalți în funcție de ceea ce credem că este corect sau optim de făcut, nu de ceea ce doresc ei să facă. Atunci însă când luăm decizii privind propriile noastre vieți, este mai probabil că vom merge pe calea cea mai ușoară, indiferent de repercusiuni.

După toate aceste considerații devine legitimă întrebarea cum putem scăpa de paradoxul lui Solomon”? Arthur C. Brooks,  profesor la Harvard Kennedy School, propune adoptarea a două practici:

  1. Oferă mai multe sfaturi altora!

Dacă nu reușești să trăiești după sfaturile pe care le dai altora, ai putea deduce că sfatul tău este slab și să decizi să-l folosești mai puțin.

Cercetările arată însă că aceasta este o abordare greșită. O lucrare din 2018 din revista Psychological Science, de exemplu, a arătat că persoanele care se luptă cu atingerea unor obiective devin mai motivate atunci când dau sfaturi altora decât atunci când le primesc.

Auzindu-te sfătuind înțelept pe alții ți se pot întări propriile convingeri și comportamentul. Acest lucru este departe de a fi infailibil dar poate ajuta.

Aici își are originea și ideea că “cel mai bun mod de a te ajuta pe tine însuți este să-i ajuți pe alții”. Așa că, atunci când cineva apropiat se află într-un impas, gândește-te care este cu adevărat cea mai bună cale de acțiune, chiar dacă te temi că tu nu ai alege-o. În consecință, presupunând că persoana în cauză este deschisă să primească sfaturi, oferă-i-le fără ezitare.

  1. Tratează-ți propriul sfat ca și cum ar fi al altcuiva!

Dacă te confrunți cu o anumită problemă, caută-i pe alții care au probleme similare și vezi dacă poți încerca să-i ajuți. Apoi, notează exact ce sfat ai dat și de ce. În cele din urmă, gândește-te cum s-ar putea aplica pentru propria-ți viață sfaturile pe care le-ai dat.

Cercetări recente arată că acest tip de reflecție duce la modestie intelectuală, deschidere a minții cu privire la modul în care s-ar putea desfășura situațiile din viață și încercările de a integra diverse puncte de vedere privind provocările personale – toate acestea îți conferă o mentalitate mai bună deschisă spre a primi sfaturi.

Cu alte cuvinte, dacă te gândești la tine însuți la persoana a treia calitatea judecății tale se poate îmbunătăți și îți poate oferi soluții mai bune.

Cele două sugestii impun cu necesitate ca în sfatul pe care ți-l oferi ideile să fie bine gândite și complet formate.

Dacă cel mai apropiat prieten ți-ar cere un sfat care i-ar putea schimba viața, probabil că te-ai gândi profund și ai structura argumentele. Același lucru este valabil și pentru sfaturile pe care ți le adresezi ție. Când ai de luat o decizie majoră sau ai de rezolvat o problemă, tratează-le ca pe un proiect, cu seriozitatea pe care o merită.

Acordându-ți sfaturi atente îți creezi sentimentul că deții controlul într-o lume în care simțim adesea că avem prea puțin control. Cercetătorii au stabilit că atunci când oamenii dau sfaturi altora, le sporește sentimentul personal de putere și influență.

Acest lucru este valabil și pentru auto-consiliere: când te simți neputincios din cauza unor circumstanțe pe care nu le poți controla, oferindu-ți un sfat structurat îți poți schimba mentalitatea. Devii mai conștient de părțile situației pe care le poți controla și mai dispus să preiei controlul asupra atitudinii tale, ceea ce mărește fericirea.

Încrede-te, iubite cititorule, în sfaturile înțelepte pe care le dai altora cu privire la modul în care își gestionează viața iar apoi folosește-le în propria ta viață.

Don’t worry, be happy!

 

Surse:

1.www.theatlantic.com/family/archive/2022/01/take-your-own-advice/621176/?utm_source=pocket&utm_medium=email&utm_campaign=pockethits

2.Making People Happy Makes You Happier, Too – The Atlantic

3.poetii-nostri.ro/rudyard-kipling-daca–poezie-id-4553/

08 Jan

Să aveți parte de cât mai multe momente “Evrika”!

Intuiţia este supralogica ce elimină toate procesele de rutină ale gândirii şi sare direct de la problemă la răspuns.”

Robert Graves

 

Urarea din titlu pe care ți-o adresez, iubite cititorule, cred că nu este nelalocul ei dacă ținem cont de faptul că, uneori, cele mai bune idei vin atunci când ne așteptăm mai puțin.

Ea este inspirată de legenda despre învățatul grec al antichității Arhimede referitoare la descoperirea legii care îi poartă numele lege pe care toți am învățat-o la orele de Fizică.

Dar să reamintim povestea care începe în urmă cu mai bine de 2.250 de ani, în vremea Regelui Hieron al II-lea al Siracuzei. El a tocmit un bijutier ca să-i facă o coroană de aur. Coroana era foarte frumoasă, însă prin Siracuza circula zvonul că bijutierii luau o parte din aur şi o înlocuiau cu argint, mai ieftin, fără să se observe la cântar.

Regele, suspectându-l pe bijutier de păcăleală l-a chemat pe prietenul său, învățatul Arhimede, ca să-l ajute să dezlege misterul. El i-a cerut să-i spună, fără să strice coroana, dacă meșterul făurar a încercat să-l fure sau nu. Arhimede nu a putut da un răspuns pe loc și s-a chinuit zile în şir pentru a rezolva această problemă.

Legenda spune că, într-o bună dimineață, el a găsit soluția în timp ce făcea baie. Stând în cadă, a observat că nivelul apei crește pe măsură ce corpul său se afunda. Arhimede a realizat că un obiect cufundat într-un lichid dislocă un volum de lichid egal cu volumul acelui obiect, în cazul de față chiar corpul său.

Drept urmare, a aplicat același principiu pentru coroana de aur și a descoperit următoarele: coroana era mai puţin densă decât aurul, dar mai densă decât argintul. Asta însemna că bijutierul amestecase cele două metale, iar suspiciunile regelui erau cât se poate de întemeiate.

În momentul în care a realizat importanța descoperirii sale, Arhimede a sărit din cadă, a ignorat pe toată lumea şi a rupt-o la fugă spre palat, uitând că este gol-pușcă, strigând fără încetare „Evrika!” („Eureka!” în limba elenă, care înseamnă „am descoperit!”).

Istoria științei și invențiilor este plină de asemenea momente. Deși s-ar putea să nu avem niciodată genul de realizări mărețe pe care le-au avut mari savanți, cum au fost de exemplu Newton sau Einstein, cei mai mulți dintre noi, contrar credinței populare, experimentăm momente abrupte de intuiție pe care le putem numi momente „Evrika!”.

Sunt momente pe care le cunoaștem mai mult, folosind un limbaj mai puțin elegant, ca momentele în care declarăm că “ne-a căzut fisa!”. Un exemplu este momentul când ne-am amintit brusc acel cuvânt care “ne stătea pe vârful limbii”. Este vorba de intuiție.

(Conform dexonline.ro: INTUÍȚIE, intuiții, s. f. 1. Capacitatea conștiinței de a descoperi, pe cale rațională (în mod spontan), esența, sensul unei probleme, al unui obiect. ♦ Principiu didactic conform căruia procesul predării și însușirii cunoștințelor trebuie să pornească de la reflectarea senzorială nemijlocită a obiectelor și fenomenelor studiate. 2. Descoperire bruscă, neașteptată, a unui adevăr, a unei soluții etc. ♦ Inspirație, presentiment. ♦ Pătrundere instinctivă în esența unui lucru. – Din fr. intuition, it. intuizione.)

Psihologii studiază intuiția de aproape un secol. În ultimul deceniu, într-o serie de studii s-au folosit electroencefalografia (EEG) și imagistica prin rezonanță magnetică funcțională (fMRI) pentru a studia corelațiile neuronale ale momentelor de intuiție și momentele antecedente acestora.

Deși experiența intuiției este bruscă și poate părea deconectată de gândul imediat precedent, aceste studii arată că intuiția este punctul culminant al unei serii de stări și procese ale creierului care funcționează la diferite momente de timp.

Folosind EEG și fMRI neurologii au identificat partea creierului în care cred că are loc activitatea „Evrika”. Ei cred că sunt două tipuri distincte de activitate. Una corespunde cu ceea ce se întâmplă în creier atunci când datorită intuiției rezolvăm o problemă (răspunsul ne vine brusc, nu trebuie să ne gândim prea mult la el); cealaltă este legată de ceea ce face creierul nostru atunci când încearcă să rezolve o problemă analitic (folosind procesul de eliminare, de exemplu).

Când omul găsește răspunsuri prin intuiție, are loc mai multă activitate în zona creierului mijlociu și în zona creierului din jurul urechilor. În schimb, atunci când o problemă se rezolvă analitic, pas cu pas, creierul devine mai activ în cortexul vizual.

Este interesant și modul în care se manifestă privirea omului în momentele de analiză și intuiție. Cercetătorii au constatat că atunci când cineva se concentrează intens pentru a rezolva o problemă analitic nu clipește sau o face rar în schimb, atunci când clipește frecvent sau își mută privirea, este mai probabil că folosește intuiția pentru a obține răspunsul.

Procesul care conduce la momente de intuiție, momentele când putem exclama “Evrika!”, se desfășoară treptat, pe măsură ce în capul nostru transformăm, iar și iar, o idee sau un concept și pe măsură ce noile cunoștințe despre acel concept sau idee se construiesc una pe cealaltă, până când ajungem la un punct în care o nouă intuiție este posibilă.

Biologul și doctorul în medicină american, Stuart Kauffman, descrie această desfășurare ca un proces constant în care fiecare informație nouă pe care o învățăm, pe care el o numește „posibilul alăturat” devine permanent disponibilă și chiar sursă a unui nou moment “Evrika!”.

Fie de exemplu YouTube. Când a fost lansat în 2005, a luat avânt în câteva zile. Dar dacă cineva ar fi încercat să creeze un YouTube cu zece ani mai devreme, înainte ca majoritatea oamenilor să aibă camere video în telefoane și înainte ca aproape fiecare cafenea să aibă internet wireless gratuit? Ar fi eșuat lamentabil.

În mod similar, Legea atracției universale a lui Newton nu ar fi putut apărea – și oricum nu ar fi fost recunoscută – fără munca altor oameni de știință dinaintea lui, precum astronomul francez Ismaël Bullialdus, care a sugerat prima dată că soarele exercită o atracție asupra planetelor.

În concluzie, când avem o problemă dificilă de soluționat, în primul rând, ne folosim mintea analitică pentru a o ”întoarce pe toate fețele”, din nou și din nou, însă de multe ori fără succes. Când, în cele din urmă, ne relaxăm, renunțăm la a ne mai bate capul și ne îndreptăm atenția spre interior se manifestă intuiția.

Prin urmare, iubite cititorule, data viitoare, când te confrunți cu o problemă dificilă, poate că cel mai bine este să ai răbdare, să faci ceva relaxant și să lași soluția să vină la tine!

Don’t worry, be happy!

Surse:

1.The Eureka Moment – Deep English

2.www.libertatea.ro/lifestyle/cine-a-spus-evrika-arhimede-descoperire-3641457

3.www.businessinsider.in/science/heres-what-happens-in-your-brain-when-you-have-a-eureka-moment/articleshow/45994983.cms

01 Jan

Cunoașteți secretele longevității?

Într-o relaţie umană guvernată de luciditate, mult râvnita longevitate este condiţionată de reciprocitate şi expansivă seninătate.”

Michelle Rosenberg

 

Începutul de an este un prilej pentru multă lume de a-și face planuri de viitor, de a-și propune noi începuturi menite să dea un impuls existenței sau chiar să schimbe viața.

Din acest motiv am considerat că ar putea constitui o temă de interes tema alegerii, pentru anii care urmează, a unui mod de viață mai sănătos care să contribuie, de ce nu, la prelungirea existenței noastre în această lume.

În acest sens ne pot fi de un real folos constatările exploratorului și scriitorului Dan Buettner care în urmă cu aproximativ 20 de ani, lucrând pentru National Geographic și cu un grant de la National Institute on Aging din SUA, a început să identifice și să studieze cei mai longevivi oameni ai planetei, cei care locuiesc în “Zonele Albastre”.

Oamenii de știință au constatat existența a 5 asemenea zone, localizate pe diferite continente: Lomo Linda (California), Nicoya (Costa Rica), Sardinia (Italia), Ikaria (Grecia) și Okinawa (Japonia).

De exemplu, pe insula Okinawa există un sătuc – Ohimi – unde vârsta medie este de aproape 100 de ani.

Dan Buettner, pornind de la faptul că doar aproximativ 20% din durata de viață a unei persoane este dictată de gene, a căutat să găsească ce este comun în obiceiurile de viață ale locuitorilor din aceste zone atât de diferite sub aspectul situării lor geografice. El a identificat 9 obiceiuri care stau la baza vieții lor:

  1. Se mișcă natural în mijlocul naturii.

Cei mai longevivi oameni din lume nu “trag de fiare”, nu aleargă la maratoane și nu au abonamente la săli de fitness. În schimb, ei trăiesc în medii care îi determină în mod constant să se miște fără să se gândească la asta în mod special.

De exemplu pentru locuitorii din Sardinia, exerciţiul fizic este impus de relieful insulei și de activitatea lor zilnică (în regiune, se practică păstoritul).

În general majoritatea locuitorilor din Zonele Albastre nu folosesc facilități mecanice nici pentru munca în casă și nici pentru cea din curte sau grădină.

  1. Dimineața știu exact pentru ce se scoală.

Locuitorii din Okinawa îi spun “ikigai”, iar cei din Nicoya îi spun “plan de vida”; pentru ambele traducerea ar însemna „pentru ce mă scol dimineața”. Existența unor țeluri clare poate adăuga până la șapte ani de speranță de viață suplimentară.

  1. Își stabilesc momente de relaxare.

Chiar și oamenii din Zonele Albastre se confruntă cu stresul. Stresul duce la tot felul de boli majore, mai ales la vârste înaintate. Însă, ceea ce au cei mai longevivi oameni din lume și noi ceilalți nu avem sunt rutinele pentru a scăpa de acest stres.

Cei din Okinawa își iau câteva momente în fiecare zi pentru a se gândi la strămoșii lor, adventiștii din Lomo Linda se roagă, locuitorii din Ikaria trag un pui de somn, iar cei din Sardinia au “ora veselă”.

  1. Urmează regula 80%.

Mantra Hara hachi bu”, spusă de locuitorii din Okinawa înainte de masă provine din confucianism și este veche de 2.500 de ani. Ea le amintește să nu mai mănânce atunci când stomacul lor este plin în proporție de 80%. Diferența de 20% dintre a nu mai simți foame și a te simți sătul ar putea fi diferența dintre slăbire și îngrășare.

Oamenii din Zonele Albastre își consumă ultima și cea mai puțin consistentă masă a zilei după-amiaza târziu sau seara devreme.

  1. Mănâncă mai ales vegetale.

Fasolea, soia și lintea, sunt piatra de temelie a majorității dietelor centenarilor. Carnea – mai ales cea de porc – este consumată în medie doar de cinci ori pe lună. Dimensiunile porției sunt de 100 până la 120 de grame, aproximativ de dimensiunea unui pachet de cărți de joc.

  1. Beau vin cu regularitate, dar cu moderație.

Oamenii din Zonele Albastre (cu excepția adventiștilor din Lomo Linda) beau cu regularitate dar cu moderație vin.

Este interesant că băutorii cu moderație supraviețuiesc celor care nu beau. Trucul este să bei unul până la două pahare pe zi cu prietenii și/sau cu mâncare. Dar atenție, nu poți face economie toată săptămâna și să bei sâmbătă 14 pahare.

  1. Își cunosc apartenența.

Cu excepția a cinci persoane toți cei 263 de centenari intervievați de Dan Buettner, aparțineau unei comunități bazate pe credință. Confesiunea nu pare să conteze.

Cercetările arată că participarea de patru ori pe lună la slujbele bazate pe credință poate adăuga între patru și 14 ani la speranța de viață.

  1. Pun pe cei dragi pe primul loc.

Centenarii din Zonele Albastre își pun întotdeauna familiile pe primul loc. Aceasta înseamnă că și-au păstrat părinții și bunicii în vârstă în apropiere sau în aceeași casă (Asta scade, de asemenea, ratele de îmbolnăvire și mortalitate ale copiilor din casă.).

Ei sunt dedicați partenerului/partenerei de viață (fapt care poate adăuga până la trei ani la speranța de viață) și investesc în copiii lor timp și dragoste.

  1. Își găsesc o comunitate potrivită.

Cei mai longevivi oameni din lume aleg – sau s-au născut – în cercuri sociale care susțin comportamente sănătoase.

De exemplu, locuitorii din Okinawa au creat “Moai-uri”, grupuri de sprijin social care încep din copilărie și se extind până la vârsta de 100 de ani și mai mult – mai concret este vorba de grupuri de cinci prieteni care s-au angajat unul față de celălalt pe viață.

Cercetările din cadrul așa numitelor Studii Framingham, cercetări longitudinale începute în 1948, arată că fumatul, obezitatea, fericirea și chiar singurătatea sunt contagioase. În acest context, rețelele sociale ale oamenilor longevivi sunt modele comportamentale de sănătate ce se transmit prin contagiozitate.

În concluzie, pentru a ajunge la 100 de ani, este clar că trebuie să fi câștigat la loteria genetică dar cei mai mulți dintre noi au capacitatea de a ajunge la “adânci bătrâneți” fără boli cronice. S-a demonstrat că speranţa de viaţă a unui om mediu ar putea creşte cu 10 până la 12 ani prin adoptarea unui stil de viaţă asemenea stilului de viață al locuitorilor din Zonele Albastre.

Nu lăsați ca începutul de an 2022 să confirme ceea ce spunea Winston Churchill: „Fiecărei persoane, cel puțin o dată în viață, i se oferă șansa de a-și schimba radical viața, însă majoritatea nici nu o observă și merg mai departe de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.”

Don’t worry, be happy!

Surse:

1.www.mindbodygreen.com/articles/habits-that-worlds-longest-lived-people-share?utm_source=pocket&utm_medium=email&utm_campaign=pockethits

2.semneletimpului.ro/sanatate/stil-de-viata/zonele-albastre-locurile-in-care-traiesc-cei-mai-longevivi-oameni-de-pe-glob.html

25 Dec

Semper Fi!

“Nimic nu este mai nobil, nimic nu este mai venerabil decât fidelitatea. Fidelitatea şi adevărul sunt cele mai sacre performanţe şi dotări ale minţii umane.”

Cicero

 

Probabil că ai recunoscut, iubite cititorule, în titlul de mai sus, deviza pușcașilor marini americani.

Termenul este o prescurtare pentru expresia latină „Semper Fidelis” (Se crede că provine din fraza cu care senatorii Romei antice își încheiau cuvântările.) care înseamnă “Fidel pe vecie” și întruchipează angajamentul etern și colectiv al Corpului de pușcași marini pentru succesul bătăliilor lor, pentru progresul națiunii lor, loialitatea fermă față de colegii alături de care luptă și față de Statele Unite.

Dar sunt convins că putem vedea în „Semper Fi” nu doar o simplă deviză a pușcașilor marini, ci un mod de viață care ar trebui să ne caracterizeze pe toți.

Pe scurt “Semper Fi” ar trebui să însemne fidelitate pe vecie față de Dumnezeu, față de țară și față de cei la care ținem. Cu alte cuvinte, deviza reprezintă un apel la responsabilitate atât personală, cât și la nivel de societate.

Conform psihologilor fidelitate înseamnă, înainte de toate, asumare, poate auto-impusă în unele cazuri, însă este o alegere conștientă a individului.

În acest context, de exemplu fidelitatea în cuplu, înseamnă în primul rând asumarea responsabilității, față de propriul bine și față de binele celuilalt.Acest lucru ține de un nivel de maturitate atât în plan psihologic cât și în plan emoțional.

Asta spune teoria dar, din păcate, în practică lucrurile stau altfel și putem constata asta și dacă pur și simplu aruncăm o privire (mai multe nu merită) asupra vieții VIP-urilor de tot felul prezentate de mass-media.

În ceea ce privește fidelitatea față de țară, ea este stipulată în Constituția României astfel:

Art. 54 – Fidelitatea faţă de ţară

(1) Fidelitatea faţă de ţară este sacră.
(2) Cetăţenii cărora le sunt încredinţate funcţii publice, precum şi militarii, răspund de îndeplinirea cu credinţă a obligaţiilor ce le revin şi, în acest scop, vor depune jurământul cerut de lege.”

Oare toți cei cărora li s-au încredințat funcții publice respectă sacralitatea fidelității față de țară? Și aici, ca să găsim răspunsul la întrebare, este suficient să aruncăm o privire pe știrile de prin mass-media.

Având în vedere cele de mai sus, se pare că, în ceea ce privește fidelitatea, este greu să găsim modele demne de respectul nostru în rândul celor către care ar trebui să ne “ridicăm privirile”.

Dar dacă în lumea noastră a oamenilor nu prea avem unde să căutăm mo

Statuia lui Hachiko

dele pentru adevărata fidelitate, în schimb, deși pare greu de crezut, în lumea animală se pot găsi asemenea modele.

Cel mai impresionant exemplu este cel al câinelui Hachiko a cărui statuie din bronz este plasată la una dintre cele cinci ieşiri din Staţia Shibuya, Tokyo.

Hachiko a fost un câine din rasa Akita Inu, născut în 1923, la o fermă din prefectura Akita. Profesorul Hidesaburo Ueno l-a adoptat, l-a dus la casa sa şi s-a dovedit a fi un stăpân bun şi blând pe care câinele a ajuns să îl adore.

În fiecare dimineață, Hachiko își însoțea la gară cel mai bun prieten, care făcea naveta la universitate, iar seara era tot acolo și se întorceau împreună acasă.

Hachiko

După ce profesorul a suferit un atac cerebral și a murit la locul de muncă, câinele său a continuat să facă drumul dus-întors la gară pentru tot restul vieții sale.

Chiar dacă a fost adoptat de alți proprietari, între anii 1925 și 1935, Hachiko a evadat în fiecare zi, prezentându-se la gară. El a devenit vedetă pentru mecanicii de tren și navetiștii, care se opreau să îl admire, să îl mângâie și să îi dea de mâncare.

Unul dintre foștii studenți ai profesorului Ueno a aflat despre obiceiul câinelui. A luat trenul spre Shibuya, să vadă dacă animalul profesorului său era tot acolo. Ca de obicei, Hachiko era la locul său.

Comportarea lui Hachiko l-a impresionat atât de mult pe fostul student încât acesta a publicat un articol de ziar care avea să-l transforme pe Hachiko într-un simbol național.

Câinele a devenit un simbol al loialității. Credinciosul animal nu a lăsat ca bătrânețea sau bolile să-i întrerupă obiceiul. La un deceniu după moartea stăpânului său el încă se întorcea în gară să îl aștepte.

Așteptarea îndelungată a lui Hachiko a luat sfârșit în 1935 când a murit din cauze naturale. Moartea lui a fost o știre națională în Japonia. Câinele a fost incinerat iar cenușa lui a fost pusă lângă mormântul profesorului. Blana lui a fost păstrată și împăiată și poate fi văzută la Muzeul Național de Științe din Japonia.

Hachiko a fost atât de iubit în Japonia încât s-au strâns donații pentru a i se ridica o statuie din bronz care însă a fost distrusă în timpul războiului. Totuși, povestea câinelui loial era atât de îndrăgită de oameni, încât în 1948 o nouă statuie a fost ridicată în gara Shibuya și a devenit un punct de întâlnire foarte popular printre locuitorii orașului.

Ca idee de final, iubite cititorule, trebuie să ne obișnuim cu gândul că nu trebuie să căutăm modele de fidelitate în altă parte și că trebuie să ne asumăm să fim fideli cu noi înşine şi cu lucrurile pe care le preţuim. În fond, nimeni nu poate evalua mai bine ca noi propriul grad de fidelitate iar dacă în urma unei asemenea evaluări nu avem ce ne reproșa, putem fi cu conștiința împăcată.

Don’t worry, be happy!

 

Surse:

  1. www.kudika.ro/articol/love/51839/explicatiile-psihologului-este-fidelitatea-doar-o-conventie-sociala.html
  2. republica.ro/impresionanta-poveste-a-lui-hachiko-cainele-care-a-dat-tuturor-oamenilor-o-lectie-de-loialitate
18 Dec

Dacă copiii mai spun și lucruri impertinente sau nepoliticoase înseamnă neapărat un lucru rău?

Bunicii există pe lume pentru a-și ajuta nepoții să facă obrăznicii la care încă nu s-au gândit.”

Gene Perret

 

Copiii spun ocazional lucruri impertinente sau nepoliticoase. De exemplu, nepoțelul meu de 6 ani m-a întrebat într-o zi: „Goto (porecla mea), de ce te-ai căsătorit cu Didi dacă ea fuma și atunci?”  Am rămas fără grai pentru că n-aș fi îndrăznit niciodată să pun bunicului meu asemenea întrebări.

Oare eșuăm ca părinți dacă copilul nostru este uneori nepoliticos sau chiar sfidător?

Cu toții cunoaștem prieteni sau rude care ar spune fără echivoc „DA”. În generația lor, spun ei, copiii și-au cunoscut locul și și-au respectat bătrânii.

Cu siguranță, majoritatea părinților  încearcă să-i învețe pe copii despre respect, despre maniere la masă, despre când și cum se spune „te rog” și „mulțumesc”. Cu toate acestea, relația pe care mulți părinți o au astăzi cu copiii lor pare să fie substanțial diferită de relațiile părinte-copil de acum zeci de ani.

S-au scris multe despre orientarea din ultimii ani către o educație mai intensivă, centrată pe copil iar un produs secundar al acestei educații este acela că mulți dintre părinții de astăzi, cu o probabilitate mult mai mică, își cheamă la ordine sau își pedepsesc copiii. Ei sunt mai predispuși să empatizeze și să se angajeze în dialoguri cu ei.

Drept urmare, mulți dintre copiii de astăzi se simt mai confortabil în preajma adulților și sunt mai dispuși să-i provoace și să le vorbească atunci când simt nevoia.

Deși acest spirit pare uneori neplăcut, psihologii spun că schimbarea în sine este un lucru bun. Este o reflectare a faptului cât de siguri și iubiți se simt copiii și cât de multă încredere au în părinții lor.

„Se poate manifesta prin faptul că ei au opinii, au argumente, își apără punctul de vedere și cred că provocarea este să nu interpretăm asta ca pe un lucru rău, ci ca pe un proces important și necesar”, este de părere Emily Loeb, psiholog la University of Virginia. “Când copiii se simt în siguranță și iubiți, ei sunt mai capabili „să descopere singuri lumea””, spune ea.

Problema poate fi abordată și dintr-un alt unghi de vedere: când copiii sunt întotdeauna respectuoși, mulțumiți și ascultători cu adulții, asta se întâmplă adesea pentru că le este frică de acești adulți.

Nu este deloc o coincidență că oamenii care se laudă cu cât de bine se comportă copiii lor ar putea fi și cei care consideră că: „Dacă nu folosești nuiaua alinți copilul!”, “Bătaia e ruptă din rai!” ș.a.

În realitate, copiii nu se dezvoltă când le este frică de cei care îi îngrijesc. Părinții severi, care se bazează pe frică, își pedepsesc aspru copiii pentru sfidare și folosesc expresii de genul: „Pentru că așa am spus!” – produc nenumărate rezultate negative la copii.

Conform studiilor, copiii cu părinți autoritari sunt expuși unui risc crescut de anxietate și depresie, prezintă un comportament mai perturbator și mai mult decât alți copii ajung să aibă o stimă de sine scăzută.

„Știința spune că, de-a lungul timpului, teama de părinți te face să fii mai puțin încrezător în tine și să ai mai multă nevoie de validare externă”, spune dr. Rebecca Schrag Hershberg, psiholog american.

Părinții severi folosesc uneori tactici specifice care sunt deosebit de dăunătoare. Una este “afecțiunea condiționată”: adică părinții arată mai multă dragoste sau afecțiune față de copiii lor atunci când aceștia se comportă bine și mai puțină atunci când se comportă prost.

Cercetările au constatat că adolescenții ai căror părinți au folosit “afecțiunea condiționată” au raportat că au mai multe resentimente față de părinții lor și, comparativ cu adolescenții care au fost susținuți necondiționat de către părinții lor, au ajuns să fie mai puțin implicați din punct de vedere academic și mai puțin echilibrați emoțional.

O altă abordare pe care o folosesc uneori părinții autoritari este “controlul psihologic”. Asta se întâmplă atunci când părinții “se joacă” cu simțul de sine și valoarea intrinsecă a copiilor, pentru a obține comportamentul pe care și-l doresc.

Este „un fel de control în care îi ceri copilului tău să gândească la fel ca tine sau să simtă la fel cum o faci tu”, a explicat dr. Loeb. Un părinte care folosește „controlul psihologic” spune lucruri precum „Nu ți-ai făcut patul – ești o fată atât de rea” sau „Dacă m-ai iubi cu adevărat, te-ai duce la culcare”.

Unul dintre studiile recente ale dr. Loeb, care a urmărit tineri cu vârste cuprinse între 13 și 32 de ani, a constatat că copiii ai căror părinți îi controlau psihologic au avut mai puțin succes din punct de vedere academic și au fost mai puțin agreați de colegii lor în adolescență, în comparație cu copiii ai căror părinți nu au folosit “controlul psihologic”. În același timp, ca adulți, probabilitatea ca aceștia să aibă relații romantice sănătoase a fost mai mică.

Au fost și cercetări care au stabilit o legătură și între controlul psihologic parental, pe de o parte, și comportamentul antisocial respectiv anxietatea la copii, pe de altă parte.

Bineînțeles că de obicei părinții care folosesc “controlul psihologic” au intenții bune – ei fiind convinși că acest gen de control al copiilor îi va face să aibă mai mult succes – dar „se cam înșeală”, a spus dr. Loeb. „Copiii ajung să se străduiască să gândească singuri odată ce ajung în afara controlului casei.”

De fapt asta își doresc mulți părinți: copiii lor să devină gânditori independenți care uneori pun la îndoială autoritatea și gândesc fără încorsetări. Însă ceea ce sugerează cercetarea este că parentingul dur și sever nu creează premisele pentru o dezvoltare sănătoasă ci are efect invers. Pe termen scurt, copiii s-ar putea comporta mai bine dar, pe termen lung, ei suferă.

„Ne dorim cu adevărat ca copiii noștri să se cunoască pe ei înșiși, să aibă încredere în ei înșiși și să creadă în ei înșiși – dar totul este sacrificat dacă părinții sunt inițiatorii absoluți ai tuturor regulilor”, a spus dr. Hershberg. Copiii trebuie tratați cu respect și făcuți să simtă că opiniile și convingerile lor au valoare.

Acest lucru nu înseamnă că copiii nu au nevoie de reguli, limite sau consecințe. Și așa-numitul parenting „permisiv” poate crea probleme și a fost legat de egocentrismul copilului și de slaba sa stăpânire de sine.

Dr. Loeb a făcut distincția între controlul psihologic inutil și „controlul comportamental” util – atunci când părinții stabilesc limite și așteptări, cum ar fi de exemplu o anumită oră de culcare pentru copii, misiunea de a-și curăța camera în fiecare dimineață sau permisiunea de a avea o anumită perioadă de timp pe zi acces la ecrane.

Granițele și regulile sunt cruciale pentru o dezvoltare sănătoasă, a spus ea. Dar părinții nu trebuie să manipuleze simțul identității copiilor lor sau să-i pedepsească prea aspru pentru nerespectarea lor.

Într-adevăr, cercetările sugerează în mod covârșitor că ceea ce ar trebui să se străduiască părinții să realizeze ar fi o abordare de mijloc: au așteptări mari de la copiii lor și impun limite stricte, dar în același timp sunt calzi și respectuoși cu copiii lor și dispuși să negocieze cu ei.

Cercetările arată că copiii cu acest gen de părinți au rezultate mai bune la școală decât colegii lor, sunt mai sinceri cu părinții lor și sunt, de asemenea, amabili și plini de compasiune.

Trebuie însă subliniat faptul că echilibrul între tratarea cu blândețe și empatie, pe de o parte dar și dezvoltarea rezilienței și a psihicului puternic, pe de altă parte, este dificil de realizat. În același timp, este mai mult ca sigur că copiii care nu se feresc să-și provoace părinții sau bunicii cu privire la reguli și așteptări, care spun ocazional lucruri impertinente sau nepoliticoase sunt, în esență, copii care știu că sunt iubiți și acceptați pentru ceea ce sunt.

Don’t worry, be happy!

Fie ca sărbătorile care se apropie, să-ți aducă ție și tuturor celor dragi ție, iubite cititorule, numai sănătate și bucurii!

La mulți ani!

 Sursa:

www.nytimes.com/2021/12/11/well/family/rude-child-development-behavior.html?utm_source=pocket_discover

11 Dec

De ce spunem DA când de fapt am vrea să spunem NU?

Dacă libertatea înseamnă ceva, înseamnă dreptul de a spune oamenilor ceea ce nu vor să audă.”

George Orwell

 

Cred, iubite cititorule, că ți s-a întâmplat, nu o dată ci probabil chiar de mai multe ori, să spui DA chiar dacă în sinea ta ai fi vrut să spui NU.

Dr. Vanessa Bohns, psiholog social, profesor la Cornell University, în  cartea ei You Have More Influence Than You Think, a căutat explicații pentru faptul că, de multe ori, oamenilor le este greu să spună NU.

În timp ce lucra ca masterand în New York City, Vanessei Bohns i s-a dat misiunea ingrată de a colecta date pentru un sondaj care era parte a unui proiect de cercetare academică. De fiecare dată când se apropia de un trecător, se aștepta să audă un oftat de exasperare sau o insultă mormăită. Cu toate acestea, răspunsurile proaste au venit rar; mult mai mulţi oameni erau dispuşi să răspundă la chestionare decât se aşteptase ea.

De-a lungul deceniului următor, ea a efectuat mai multe studii care au confirmat că realitatea este într-adevăr aceasta: în multe și diverse situații, oamenii sunt probabil adesea mult mai dispuși să coopereze decât presupunem.

La prima vedere, aceste rezultate păreau să ofere o viziune revigorant de optimistă asupra naturii umane. Bohns a ajuns la concluzia că rezultatele ei reflectă o tendință mai largă a noastră de a subestima cât de multă influență pot avea cuvintele noastre asupra celorlalți, indiferent dacă le cerem să facă acțiuni bune sau rele. Adesea însă, oamenii ne respectă doar pentru că le este prea incomod să spună NU, chiar și atunci când cererile noastre îi incomodează.

De ce oare este așa? Bohns suspectează că oamenii se conformează adesea solicitărilor noastre din cauza fricii de dezacord. „Suntem o specie socială și nu vrem să facem lucruri care riscă să ne strice relațiile”, spune ea.

În special, ne putem teme că, spunând NU, sugerăm cumva că cealaltă persoană este ea însăși imorală sau egoistă, ceea ce i-ar știrbi prestigiul – fenomen cunoscut sub numele de „anxietate de insinuare”. „Acest lucru ar deveni foarte incomod pentru ambii oameni”, spune Bohns. „Am putea sugera că nu ne convine ceva, dar este mult mai greu să ieșim și să spunem NU, NU o voi face.”

Asta e realitatea. Când ni se cere să prezicem cum va reacționa cineva la o solicitare, desconsiderăm teama ca persoana respectivă să fie jenată și presupunem că cealaltă persoană ar fi mai curajoasă decât este ea în realitate – ceea ce ne face să ne subestimăm potențiala putere de a-i convinge pe ceilalți să acționeze împotriva lor înșiși.

Bohns consideră că tendința noastră de a ne subestima influența este foarte relevantă la locul de muncă. Dacă, de exemplu, îi ceri unui coleg să-ți facă o favoare întrerupându-și propria muncă, poți presupune că acesta poate refuza pur și simplu, însă teama lui de a crea stânjeneală l-ar putea împiedica să facă acest lucru.

Merită de subliniat că acestea sunt modele generale. Diferențele individuale în influențarea oamenilor și percepția lor asupra acestei puteri vor depinde, desigur, de mulți factori și de contextul specific al situației.

De exemplu, în mod evident, dinamica puterii poate juca un rol important: prin definiție, în cadrul unei ierarhii, oamenii cu statut superior au mai multă influență asupra oamenilor cu statut inferior. Cercetarea lui Bohns sugerează că oamenii aflați mai sus pe scara ierarhică ar putea să nu realizeze cât de inconfortabil se va simți cineva când spune NU cererilor lor. În consecință s-ar putea să ajungă să ceară prea mult colegilor lor juniori, fără să fi avut intenția să abuzeze de poziția lor.

Doamna profesor Bohns consideră că în multe situații ar trebui să creăm în mod activ oportunități pentru ca ceilalți să nu fie de acord cu noi. Acest lucru poate însemna de pildă că schimbăm mediul prin care ne facem cererile. Este mai probabil ca oamenii să răspundă pozitiv la cererea noastră adresată direct sau prin telefon, în timp ce prin e-mail le-ar fi mai ușor să ne refuze.

Psihologul britanic Ian MacRae, este de acord cu dr. Vanessa Bohns că este esențial să se lase loc pentru dezacord. În opinia sa, managerii ar trebui să fie deosebit de atenți atunci când adresează cuiva solicitări în public, deoarece asta va îngreuna și mai mult angajatul să spună NU. După părerea lui „Asta va genera resentimente și va avea consecințe negative mai târziu.”

Iar dacă ești lucrătorul care ajunge să fie nevoit să refuze o cerere, MacRae sugerează că ai putea risipi stinghereala mulțumindu-i colegului pentru oportunitate și oferind un motiv constructiv pentru refuzul tău.

Imaginează-ți că șeful tău vrea să-ți încredințeze o sarcină de ultimă oră, care va fi aproape imposibil de finalizat fără o cantitate mare de stres. „S-ar putea să spui că ești cu adevărat bucuros că a crezut că ești capabil să îndeplinești sarcina și că în viitor ai fi fericit să o faci, dar vei avea nevoie de „X” zile sau că tu ai nevoie de resurse suplimentare pentru a face acest lucru eficient”, spune MacRae. „În acest fel, nu mai este atât de mult o respingere – este o conversație despre cum poți să o faci.”

Dacă avem în vedere toate acestea putem deveni cu toții mai conștienți de felul în care cuvintele noastre îi afectează pe ceilalți – și de tendința noastră de a subestima dificultatea refuzului. „Dacă dorim un acord autentic, ar trebui să ne gândim mereu la modalitățile prin care putem ușura eventuala dorință a celorlalți de a spune NU.”

Influența noastră poate fi adesea invizibilă pentru noi, dar cu mai multă atenție am putea cu toții să exercităm puterea de care dispunem cu mai multă compasiune și responsabilitate.

Don’t worry, be happy!

Surse:

1.www.bbc.com/worklife/article/20211117-why-you-say-yes-to-requests-even-if-you-shouldnt?utm_source=pocket&utm_medium=email&utm_campaign=pockethits

2.www.despresuflet.ro/psihologie/comunicare/comunicarea-asertiva-dreptul-de-a-spune-nu–p68.html

P.S.

Trebuie să recunosc iubite cititorule că, atins fiind de COVID – varianta Omicron, am vrut să fac o pauză de scris dar, probabil din motivele arătate mai sus, nu am putut să spun NU.

04 Dec

”Opriți-vă și mirosiți trandafirii!”

„Întotdeauna există ceva pentru care să fii recunoscător.”

Charles Dickens

 

Pare să nu mai fie pentru nimeni un secret faptul că tendința creierului către negativitate poate fi combătută cu succes prin exprimarea recunoștinței. În schimb, pentru mulți dintre noi, nu este foarte clar cum se poate face practic acest lucru?

Pornind de la această întrebare, am găsit o poveste foarte instructivă la adresa: Stop and Smell the Roses – Deep English. Este vorba de relatarea scriitorului american      A.J. Jacobs, relatare pe care el a prezentat-o și în cadrul unei conferințe TED:

„Din păcate, creierul uman e setat să detecteze chestiile negative. Poate că asta ne era de ajutor în epoca de piatră, ca să evităm prădătorii, dar în ziua de azi e un mod groaznic de a-ți trăi viața. E sursă sigură de anxietate și depresie.

Și-atunci, cum putem contracara tendința creierului de a reține doar ce-i negativ? Conform multor cercetări, una din cele mai eficiente arme e recunoștința.

Conștient fiind de asta, acum vreo doi ani am pornit o nouă practică la noi în casă. Înainte de a lua masa cu soția și copiii, spun o rugăciune de mulțumire…  le mulțumesc unora dintre cei responsabili pentru faptul că avem mâncare pe masă. Și zic: „Vreau să-i mulțumesc țăranului care a cultivat aceste roșii, și șoferului care a dus cu camionul roșiile la magazin, și casierului care a scanat roșiile.”

Eram foarte încântat de acest nou obicei. Dar într-o zi, fiul meu de 10 ani mi-a spus: „Tată, știi, oamenii ăștia nu sunt aici. Nu te pot auzi. Dacă îți pasă cu adevărat, du-te și mulțumește-le în persoană.”

Scriitor fiind, îmi place să experimentez ca să-mi scriu cărțile. Să plec în cercetare. Așa că am decis să accept provocarea fiului meu. … ca să fie și mai simplu, am decis să mă concentrez pe un singur lucru. Dar unul fără de care nu puteam trăi: cafeaua mea de dimineață. …”

(În fiecare zi se beau 2 miliarde de cești și 125 de milioane de oameni au locuri de muncă legate de comerțul cu cafea. Și istoria îi este recunoscătoare cafelei: Iluminismul a început în cafenele.)

„Această aventură mi-a luat luni de zile și m-a purtat prin toată lumea. Pentru că am descoperit că ceașca mea cu cafea nu ar fi existat fără implicarea a sute de oameni la care nu mă gândisem. Așa că trebuia să-i mulțumesc șoferului care aduce cafeaua boabe la cafenea. Dar el n-ar fi putut face asta dacă nu exista drumul. Așa că trebuie să le mulțumesc oamenilor care au făcut drumul. Apoi, ar trebui să le mulțumesc celor care au fabricat asfaltul.

Și așa am realizat că ceașca mea cu cafea, la fel ca multe alte lucruri pe lumea asta, necesită eforturile combinate ale unui număr impresionant de oameni de diferite profesii: arhitecți, biologi, designeri, mineri, păstori, de toate felurile. …

A fost extenuant, dar frumos. Pentru că mi-a dat ocazia să fiu atent la sutele de lucruri care merg bine în fiecare zi, mai degrabă decât la cele trei sau patru care nu merg bine. Și mi-a reamintit cât de minunat de interdependenți suntem. Am învățat o mulțime de lecții în acest proiect, dar astăzi mă voi concentra pe cinci dintre ele.

Prima: ridică-ți privirea! Mi-am început șirul de mulțumiri cu barmanița de la cafeneaua din cartier, Joe Coffee din New York. O cheamă Chung, și e una din cele mai energice ființe pe care am văzut-o. Cu un zâmbet imens, gata să te îmbrățișeze cu drag. Dar chiar și pentru cineva ca ea, meseria de barmaniță e grea. … Așa că i-am mulțumit lui Chung, iar ea mi-a mulțumit pentru că i-am mulțumit. …

Chung mi-a spus că cel mai greu e atunci când oamenii nici măcar nu o tratează ca pe o ființă umană. Parcă ar fi un automat de cafea. Îi înmânează mecanic cardul, fără ca măcar să-și ridice privirea din telefon. În timp ce-mi povestea asta, mi-am dat seama că și eu mai făceam așa. Că am fost genul ăla de măgar. Și mi-am jurat, atunci pe loc: când interacționez cu alții, o să-mi folosesc cele două secunde ca să îi privesc în ochi. Pentru că asta te ajută să nu uiți că ai în fața ta un om, cu familie, cu nevoi, cu amintiri jenante din liceu. Și acel mic moment de conexiune e atât de important pentru umanitatea și fericirea amândurora.

A doua lecție: miroase trandafirii! Și țărâna. Și îngrășământul. După Chung, i-am mulțumit lui Ed Kaufmann. Ed e unul dintre cei care alege cafeaua pe care o va servi cafeneaua mea. El călătorește prin lume, până în America de Sud sau Africa, căutând cea mai bună cafea. Așa că i-am mulțumit lui Ed.

Ca răsplată, Ed m-a învățat cum să deguști cafeaua ca un profesionist. E un adevărat ritual. Iei lingura și o cufunzi în cafea, apoi iei o gură, cu o sorbitură zgomotoasă …  Asta pentru că vrei să răspândești cafeaua în toată gura. Avem papile gustative inclusiv în interiorul obrajilor sau pe vălul palatin, așa că vrei să simți cafeaua peste tot.

Inspirat fiind de Ed, mi-am propus să țin cafeaua pe limbă timp de cinci secunde. Cu toții suntem ocupați, dar chiar mi-am făcut timp cinci secunde ca să conștientizez textura, aciditatea, dulceața cafelei.

Și am început să fac asta și cu alte mâncăruri. Această practică de a savura e esențială pentru recunoștință. Psihologii descriu recunoștința ca pe abilitatea de a reține un moment și de a-l face să dureze cât mai mult. Abilitatea de a încetini timpul, astfel încât viața să nu mai treacă pe nesimțite, ca de-atâtea alte ori.

Lecția numărul trei: găsește capodoperele din jurul tău! Una din conversațiile mele preferate din acest an a fost cu tipul care a inventat capacul paharului de cafea.

Până în acel moment, acordasem zero atenție capacului de la paharul de cafea. Dar conversația cu inventatorul lui, Doug Fleming, a fost extraordinară, pentru că e un om atât de pasionat. Câtă strădanie și efort a pus el în acel capac, pe care eu nici măcar nu l-am luat în seamă.

Doug spune că un pahar necorespunzător strică experiența cafelei. Poate să blocheze aroma, atât de importantă pentru experiența finală. Doug e foarte inovativ, e un fel de Elon Musk al capacelor de cafea. …

În spatele unui lucru bine făcut e un uriaș proces invizibil. Dacă am încerca să fim puțin atenți la el, ne-ar reaminti ce e un miracol și ne-ar îmbogăți viața.

Lecția numărul patru: mimează până-ți iese! Către finalul proiectului, eram lansat într-o avalanșă de mulțumiri. Eram ceva de genul: mă trezeam, și pentru vreo două ore scriam mailuri, trimiteam mesaje, sunam oameni sau îi vizitam, totul ca să le mulțumesc pentru contribuția la cafeaua mea.

Sincer vă spun, unii dintre ei nu erau așa încântați. … Dar majoritatea erau foarte impresionați.

Îmi amintesc că am sunat-o pe doamna responsabilă cu dezinsecția la depozitul unde cafeaua era depozitată. Și i-am spus: „Poate că sună ciudat, dar vreau să-ți mulțumesc că ții gândacii departe de cafeaua mea.” Mi-a răspuns: „Așa e că sună ciudat, dar tocmai mi-ai făcut ziua mai bună.”

A fost un apel telefonic neobișnuit, care n-a influențat-o doar pe ea, ci și pe mine. Pentru că zi de zi mă trezeam cu dispoziția mea obișnuită, morocănoasă, dar mă forțam să scriu un mesaj de mulțumire, apoi încă unul, și încă unul. Și astfel am învățat că dacă mimezi gratitudinea, după un timp ajungi s-o simți de fapt de-adevăratelea.

Puterea acțiunilor noastre de a ne schimba mentalitatea e uimitoare.  Adeseori credem că felul cum gândim ne poate schimba felul cum acționăm. Dar și viceversa e la fel de valabilă.

În fine, ultima lecție despre care vreau să vă vorbesc: … fiecare pas pe care-l facem în seria mulțumirilor va scoate la iveală alte o sută de persoane cărora să le mulțumim.

Am mers până în Columbia să le mulțumesc celor ce cultivau cafeaua. Erau localizați într-un orășel de munte…și i-am cunoscut pe cultivatori, frații Guarnizo. Au o fermă micuță, dar fac o cafea grozavă…Mi-au arătat cum se cultivă cafeaua. …

Evident, le-am mulțumit. Mi-au răspuns: „Bine, dar noi nu ne-am putea face treaba fără alți o sută de oameni. Utilajul care extrage boaba din fruct e fabricat în Brazilia, iar camionul cu care ne facem treaba la fermă e asamblat din componente fabricate în toată lumea. De fapt, chiar SUA exportă oțel în Columbia.

Deci m-am dus în Indiana și le-am mulțumit metalurgiștilor de acolo. Am realizat atunci că … e nevoie de o lume întreagă ca să faci o cafea.

Și acest fenomen de globalizare are într-adevăr și dezavantaje. Dar eu cred că avantajele pe termen lung sunt net superioare, iar progresul e indiscutabil. Ne-am îmbunătățit în ultimii 50 de ani, sărăcia pe glob e în scădere. Ar trebui să rezistăm tentației de a ne retrage în carapacea noastră. Ar trebui să rezistăm tentației de a ne refugia în izolare și șovinism.

…Cercetările au demonstrat că, cu cât suntem mai recunoscători, cu atât e mai probabil să-i ajutăm pe ceilalți. Când trecem prin momente grele, adesea suntem concentrați pe noi înșine. Dar gratitudinea te determină să vrei să dai mai departe …

Mi-a amintit de faptul că lucruri pe care eu le iau de bune, poate că nu sunt disponibile pentru milioane de alți oameni. Cum ar fi apa.

Cafeaua reprezintă 98.8% apă. Așa că era normal să merg să le mulțumesc celor de la uzina de apă din New York, adică sutelor de oameni care îmi asigură mie apa și acest miracol că la o răsucire de robinet am apă potabilă. Milioane de alți oameni în lume nu au acest lux și trebuie să meargă ore întregi pentru apă potabilă. …

Încurajez pe toată lumea, prieteni, familie, să-și facă propriul traseu al recunoștinței. E o experiență care-ți schimbă viața.

Nu trebuie neapărat să fie despre cafea. Poate fi orice. O pereche de șosete, un bec. Și nu trebuie neapărat să străbateți toată lumea, puteți face un mic gest, cum ar fi … să-i scrieți un bilet designer-ului care a creat logo-ul care vă place.

Ține mai degrabă de un mod de a fi. De a avea mereu în minte miile de oameni implicați în fiecare lucrușor. De a ține cont de faptul că într-o fabrică există cineva care a țesut materialul din scaunele pe care stați.”

La rândul meu, ca încheiere, este firesc să-mi exprim recunoștința față de  A.J. Jacobs pentru extrem de instructiva sa poveste, față de cei care se află în spatele site-ului Deep English care mi-a facilitat cunoașterea acestui story și, nu în ultimul rând, față de tine iubite cititorule care ai ajuns până aici citind aceste rânduri.

Don’t worry, be happy!

 

Surse:

1.Stop and Smell the Roses – Deep English

2.www.thecoffeecompass.com/a-j-jacobs-is-thankful-for-coffee/

3.www.newsweek.com/thanks-thousand-j-jacobs-coffee-radical-gratitude-1222245

4.www.ted.com/talks/a_j_jacobs_my_journey_to_thank_all_the_people_responsible_for_my_morning_coffee/transcript?language=en

5.thanksathousandbook.com/

27 Nov

Știți că și “efectul Mandela” poate fi sursă a teoriilor conspirației?

„Fiecare relatare are trei fațete: a ta, a mea și adevărul”

Robert Evans

 

În anumite privințe, producătorul american de film Robert Evans are dreptate, deoarece oamenii pot crea, este adevărat că fără să dorească, amintiri sau pseudoamintiri care sunt false.

Vi s-a întâmplat să credeți că ați pornit mașina de spălat înainte de a pleca la serviciu, dar la revenirea acasă să descoperiți că nu ați făcut-o? Este vorba de o amintire falsă adică o amintire care pare reală în mintea noastră, dar nu este deloc reală pentru că ea este parțial sau în întregime “inventată”.

Majoritatea amintirilor false nu sunt rău intenționate și nu rănesc în mod intenționat. Ele de fapt sunt schimbări sau reconstrucții ale memoriei care nu se aliniază cu evenimentele adevărate. Cu toate acestea, unele amintiri false pot avea consecințe semnificative cum ar fi de exemplu în instanțe unde amintirile false pot conduce la condamnarea cuiva pe nedrept.

Amintirile în general sunt complexe adesea fiind nesigure și supuse schimbării. În timp ce dormi evenimentele sunt mutate din memoria temporară a creierului tău în memoria pe termen lung. Tranziția nu este însă absolută. Este posibil ca elemente ale memoriei să se piardă și astfel să apară amintiri false.

Amintirile false se pot genera în mai multe moduri dar este greu de stabilit cu precizie care sunt problemele care le-au cauzat.

Un mod de apariție este cel prin sugestionare sau autosugestionare, deoarece sugestia este o forță puternică. Prin urmare se pot genera noi amintiri false pornind de la întrebările pe care ni le punem dar și la “stimularea” de către altcineva.

Amintirile false pot fi generate și de informațiile eronate sau necorespunzătoare despre un eveniment de a cărui veridicitate suntem convinși. Cu asemenea informații putem crea o nouă amintire sau le putem combina cu amintiri reale. Nu trebuie să uităm similitudinea dintre creierul uman și computer: dacă îi oferim informații proaste, el stochează informații proaste.

Amintirile false pot apărea și pentru că în memoria noastră se pot combina elemente ale diferitelor evenimente într-unul singular. Când “reluăm” o asemenea amintire, revedem evenimentele care au avut loc dar cronologia lor este confuză și astfel rezultă amintiri false.

Mai este de spus că emoțiile unui moment pot avea un impact semnificativ asupra a ceea ce se stochează ca amintire. Cercetări recente sugerează că emoțiile negative duc la mai multe amintiri false decât emoțiile pozitive sau neutre.

Amintirile false au o probabilitate de apariție mai mare în situații generate de anumite evenimente cum ar fi:

Mărturia oculară. Dacă asistați la o crimă sau un accident, mărturia dumneavoastră este importantă dar nu concludentă, pentru că experții și oficialii știu că amintirile se pot modifica, fie prin sugestie, fie cu trecerea timpului. În acest fel orice lacună în evenimente poate fi completată de memoria Dumneavoastră transformând însă o amintire de încredere într-una fără credibilitate.

Trauma. Cercetările sugerează că persoanele care au un istoric de traume, depresie sau stres pot fi producătoare de amintiri false. Evenimentele negative pot produce mai multe amintiri false decât cele pozitive sau neutre.

TOC. Persoanele cu tulburare obsesiv-compulsivă pot avea un deficit de memorie sau o încredere scăzută în memorie. Probabilitatea ca ele să creeze amintiri false este mai mare.

Îmbătrânirea. Cu trecerea anilor detaliile unor amintiri se pot pierde. Esența amintirilor respective devine mai puternică, în timp ce detaliile dispar. De exemplu, s-ar putea să vă amintiți că ați fost la mare în luna de miere, dar nu vă amintiți numele hotelului în care ați stat, nici cum era vremea și nici măcar localitatea în care ați fost.

Se pot oare corecta amintirile false?

Adevărul este că singurul răspuns sau remediu pentru amintirile false îl constituie dovezile independente care coroborează sau infirmă amintirile respective.

Amintirile false pot părea destul de reale și chiar producătoare de emoții. Însă încrederea în ele nu le garantează autenticitatea. Este important de precizat că prezența amintirilor false nu înseamnă că memoria dumneavoastră este proastă sau că dezvoltați un tip de tulburare de memorie, cum ar fi de pildă boala Alzheimer.

Amintirile false nu sunt rare. Toată lumea le are și pot fi scurte și banale, cum ar fi de exemplu amintirea despre locul unde ai putea jura că ți-ai pus cheile aseară sau ar putea fi semnificative, cum ar fi cele despre cum s-a întâmplat un accident sau ce ai văzut în timpul unei crime.

Vestea bună este că majoritatea amintirilor false sunt inofensive și pot fi chiar hilare atunci când povestea ta intră în conflict cu amintirea altcuiva despre ea.

Amintirile false pot apărea și în sfera fenomenelor sociale sub forma amintirilor false colective”. Acesta este “efectul Mandela”: fenomenul prin care un grup de oameni își amintește un eveniment diferit de cum s-a întâmplat în realitate.

Fenomenul a fost numit „efect Mandela” în 2010 de scriitoarea, cercetătoarea și consultanta în „paranormal” Fiona Broome.

La vremea aceea, doamna Broome se afla la o reuniune, unde a descoperit că o mulțime de oameni au împărtășit o falsă amintire despre moartea lui Nelson Mandela.

Nelson Mandela a fost președintele Africii de Sud în perioada 1994-1999 și a murit în 2013 în urma unei infecții a tractului respirator. Cu toate acestea, mulți dintre oamenii prezenți la reuniune erau siguri că Mandela a murit în anii 1980 în timp ce se afla în închisoarea Robben Island.

Broome a spus: „Vezi, am crezut că Nelson Mandela a murit în închisoare. Am crezut că mi-l amintesc clar, complet cu clipuri de știri despre înmormântarea lui, jale în Africa de Sud, câteva revolte în orașe și discursul sincer al văduvei sale. Apoi am aflat că era încă în viață.”

După această experiență, Broome a înființat un site dedicat înregistrării diverselor exemple ale fenomenului ciudat. De-a lungul anilor, un număr mare de astfel de exemple au fost înregistrate, nu numai pe site-ul Broome, dar și pe alte platforme de internet.

Iată un exemplu notoriu:

Primul restaurant McDonald’s a fost deschis în anii ’40 și a continuat rapid să devină parte integrantă a vieții consumatorilor. Restaurantul a fost numit întotdeauna „McDonald’s”, dar unii oameni susțin că își amintesc că se numește „MacDonald’s”. Dacă se cercetează puțin, devine evident că restaurantul nu a fost niciodată numit „Mac”. Cu toate acestea, cei care susțin că se numea „MacDonald’s” nu sunt convinși. Un utilizator povestește despre o situație în Franța: „Am avut o întâmplare interesantă în ziua trecută când am fost la un McDonald’s din Paris, Franța. Pe chitanță era scris „MacDonald’s” deși oriunde altundeva (meniuri, ambalaje etc.) era „McDonald’s” ”

O modalitate de a înțelege efectul Mandela este de a-l compara cu jocul telefonul fără fir”  din copilărie. În timpul acestui joc, o declarație inițială este șoptită unei persoane care o transmite altei persoane care la rândul ei o transmite mai departe ș.a.m.d. până când mesajul este livrat persoanei finale. De obicei, mesajul final este diferit de cel inițial deoarece participanții din lanțul “telefonului fără fir” l-au auzit sau l-au amintit ușor diferit.

Unii medici cred că efectul Mandela este o formă de confabulare.

O persoană fără a intenționa să mintă sau să-i înșele pe alții își creează o amintire falsă cu care umple golurile din propria memorie și a altora.

Multe exemple ale efectului Mandela sunt foarte aproape de informația originală sau adevărată. Unii cercetători cred că oamenii – chiar și un grup mare de oameni – folosesc confabularea pentru a „reaminti” ceea ce simt că este cea mai probabilă secvență de evenimente. Oamenii tind să confirme ceea ce o altă persoană crede că este adevărat.

Din fericire, când vine vorba de efectul Mandela, majoritatea amintirilor false par a fi inofensive. Scriind „MacDonald’s”  în loc de „McDonald’s” nu dăunează decât eventual mândriei noastre de a ne aminti micile detalii. Dar există și situații când asemenea amintiri pot deveni periculoase: este vorba de transformarea lor în teorii ale conspirației.

Don’t worry, be happy!

Surse:

1.www.healthline.com/health/mental-health/mandela-effect

2.www.digi24.ro/stiri/sci-tech/descoperiri/ce-este-efectul-mandela-si-care-sunt-cauzele-amintirilor-false-735450

3.rum.thefunkonme.com/do-these-15-examples-prove-mandela-effect-is-real-616916

20 Nov

De ce cred unii oameni în teoriile conspirației?

„Majoritatea problemelor din lume sunt cauzate de oamenii care vor să se simtă importanți.”

T.S. Eliot

 

Răspunsul cel mai apropiat de realitate, la întrebarea din titlu, este că îi face pe cei care  cred în astfel de teorii să se simtă diferiți, speciali, inteligenți. Îi face să se considere persoane care adoptă întotdeauna puncte de vedere diferite de cele ale majorității. Este o formă de narcisism și  egocentrism.

Legat de o teorie a conspirației există două aspecte care ar putea fi adevărate: s-ar putea să existe un sâmbure de adevăr în ceea ce privește conținutul real al teoriei sau s-ar putea ca inițiatorul teoriei să dorească să ne facă să credem că lucrurile ce urmează să se întâmple sunt mult mai puțin ample decât în realitate.

Cele mai multe teorii ale conspirației actuale sunt pur și simplu greșite. Uneori ele conțin detalii ciudate și atunci când ele se referă la cunoștințe profunde, este greu să le descoperi.

În acest context nu este greu de înțeles de ce mulți oameni sunt înclinați să creadă că se întâmplă ceva mai mult decât sunt împinși să creadă. Acest lucru este adevărat probabil mai frecvent decât ne dăm seama.

Henry Kissinger, fostul secretar de stat al Statelor Unite ale Americii, a răspuns odată oamenilor care l-au numit arogant spunând că, dacă ar avea acces la informațiile pe care el le deținea și cu care trebuia să ia decizii, ar deveni și ei aroganți.

Ideea lui Kissinger este că, în numele democrației, oamenilor le place să comenteze și să se certe pe seama a tot felul de opinii bazate pe niște cunoștințe limitate, iar persoanele ca el (adică aflate în tot felul de funcții înalte) trebuie să se prefacă că iau totul în serios. Dar în realitate, ca să cunoască adevărul, tot ceea ce trebuie să facă cineva ca el – care este aproape de sursele de informații pe care noi ceilalți nici nu le putem concepe – este să se uite, de exemplu, într-un un raport al serviciilor secrete. În acest caz, toate speculațiile celorlalți devin discutabile.

Între oricare doi indivizi aparținând unui sistem, există, în funcție de context, o asimetrie informațională. De exemplu, dacă luăm în discuție un sportiv de performanță și un muzician celebru, suntem convinși că fiecare dintre ei deține informații pe care celălalt nu le are.

În fiecare caz, acele informații sunt obținute din experiența subiectivă. Dacă le-ar împărtăși unul cu altul printr-un limbaj oarecare, în mod cert, în procesul de transmitere a informațiilor ceva se pierde. Poate că este vorba de ceva ce nu se poate descrie pe deplin, poate că este ceva ce nu este corect, poate că chiar ei aleg să se înșele unul pe altul.

În plus, apare și dependența de calea pe care o iau informațiile înainte de a ajunge de la unul la altul: printr-o intermediere de către alte persoane sau prin alte medii? Cu cât cei doi se află mai departe unul de altul, informațiile transmise devin mai distorsionate.

Având în vedere toate acestea, exemplul Kissinger este deosebit de instructiv, deoarece putem considera că este un adevăr absolut faptul că cu cât te miști mai sus pe scara puterii, cu atât mai mult trebuie să te ascunzi.

De fapt, în general, puterea este obținută printr-un fel de avantaj informațional pe care îl câștigă o persoană. În plus puterea oferă unei persoane informații noi de care de multe ori ea nici nu este interesată sau nu este dispusă să le împărtășească altora. Ca urmare, poate intră în funcțiune modelele de transmitere a informațiilor atât prin resurse, cât și prin înșelăciune.

Toate acestea arată cu claritate cât de just este dictonul „Informația înseamnă putere”. Filosoful și istoricul francez Michel Foucault a fost probabil teoreticianul care a intuit cel mai bine această relație între informație și putere.

De fapt, el a echivalat în mod specific cunoașterea cu puterea, în special atunci când este vorba de informațiile care se află mai sus în structura organizațională a oricărui sistem complex de oameni. Pe baza poziției lor strategice în societate, unii oameni nu numai că au acces la informații pe care alții nu le au, dar de fapt creează structurile informaționale în care trăim cu toții.

Cei care lansează teorii ale conspirației nu au aproape niciodată dreptate în ceea ce privește teoriile lor, dar de obicei sunt primii care își dau seama unde se află incoerențele din informațiile inițiale. Cei mai buni dintre ei pot recunoaște cel puțin existența asimetriilor informaționale.

Unele informații sunt prea valoroase pentru a fi distribuite. Alte informații sunt pur și simplu periculoase pentru “mintea maselor”.

În domeniul social, cu cât ești mai departe în spațiu și timp de experiența subiectivă a unei persoane pe care o judeci, cu atât faptele și opiniile tale sunt mai mult abstracții total desprinse de realitate.

Toate acestea nu sunt altceva decât un alt mod de a spune că lumea este un loc complicat și multe dintre presupunerile noastre nu sunt atât de solide pe cât credem.

Și ceea ce este mai important este faptul că nimeni nu știe cu adevărat ce se întâmplă în lume acum. Ne-am deplasat în colectiv prin valuri de anxietate, confuzie și furie. Chiar și acum, pe măsură ce lumea a început să se repună în mișcare, există mai multe întrebări decât răspunsuri.

Cu cât atenția noastră este captată mai mult de surse de informații cu care nu avem nicio legătură cu atât judecățile noastre devine mai îndoelnice. În consecință, cu cât proiectăm mai mult în spațiu și timp informațiile obținute în acest context, cu atât avem mai puțin control asupra lor și a consecințelor pe care le produc.

Acesta este unul din motivele pentru care ar fi o bună practică aceea ca din când în când să verificăm statutul propriei noastre asimetrii informaționale, în ce domeniu cunoaștem mai mult decât alții și în ce domeniu suntem deficitari față de alții.

Pentru majoritatea dintre noi, aceste asimetrii se află în mediul nostru local: în localitatea noastră, în casele noastre, în comunitățile noastre, în locurile noastre de muncă.

Aici atenția noastră este orientată direct către lucruri pe care le putem îmbunătăți și gestiona și ne putem face o idee mai sigură despre ceea ce se întâmplă. Aici este, de asemenea, mediul în care judecata și deciziile noastre pot fi cele mai bune.

Internetul și mass media în general, din păcate, sunt “surse minunate” pentru a ne deturna atenția și a o trimite către spirale informaționale care mai degrabă produc confuzii decât educă. Din acest motiv merită, din când în când, să ne punem întrebări în legătură cu informațiile pe care acestea ni le transmit.

Tot așa, având în vedere perioada pandemică în care ne aflăm, este util să punem în mod serios sub semnul întrebării “propaganda antivaccinare” pe care o susțin tot felul de persoane fără nicio o legătură cu domeniul virusologiei (jurnaliști, avocați, ingineri, oftalmologi ș.a.). Oare aceste persoane și-au pus vreodată problema propriei lor asimetrii informaționale?

Don’t worry, be happy!

 

Sursa:

zatrana.substack.com/p/letter-reclaiming-attention

13 Nov

Recompensele din a avea copii sunt mai profunde decât fericirea!

„Acceptă copiii așa cum acceptăm copacii – cu recunoștință, fiindcă sunt o binecuvântare – dar să nu ai așteptări sau dorințe. Nu te aștepți ca un copac să se schimbe, îl iubești așa cum este.”

Isabel Allende

 

Nu prea există opțiuni mai importante decât opțiunea de a avea copii, iar psihologii și alți oameni ai științelor sociale au făcut multe cercetări pentru a afla ce înseamnă această opțiune în privința fericirii.

Unii dintre savanții importanți din domeniu au susținut că, dacă vrei să fii fericit, cel mai bine este să nu ai copii. Alții au respins această idee, subliniind că multe depind de cine ești și unde locuiești.

Dar de fapt în joc se află întrebarea dacă recompensele de a avea copii sunt diferite și mai profunde decât fericirea?

Primele cercetări au arătat clar că a avea copii înseamnă degradarea calității vieții unei familii. Într-unul din studiile sale, psihologul israelian Daniel Kahneman și colegii săi au cerut unui număr de aproximativ 900 de femei, care aveau un loc de muncă, să precizeze, la sfârșitul fiecărei zile, toate activitățile lor precum și cât de multă fericire le-a produs fiecare dintre acestea.

Din observațiile participantelor la studiu a rezultat că ocuparea timpului lor cu copiii ar fi mai puțin plăcută decât multe alte activități, cum ar fi vizionarea programelor la televizor, cumpărăturile sau pregătirea mâncării.

Alte studii au arătat că, atunci când vine pe lume un copil, părinții experimentează pe lângă o scădere a fericirii, care persistă mult timp, și o diminuare a satisfacției conjugale diminuare care de obicei nu încetează până când copiii părăsesc casa părintească și apare “sindromul cuibului gol” cum l-a numit profesorul de la Harvard University Dan Gilbert.

De fapt, a avea copii, mai ales pentru părinții tineri, implică probleme financiare, lipsă de somn și stres. Pentru mame mai este și efortul fizic al sarcinii și alăptării.

Drept urmare, copiii pot transforma un parteneriat romantic, vesel și iubitor într-o luptă, cu sumă zero, pentru cine poate să doarmă și să lucreze și cine nu.

După cum notează scriitoarea Jennifer Senior,  în cartea ei All Joy and No Fun, copiii provoacă cele mai frecvente certuri într-un cuplu – „mai multe decât banii, mai multe decât munca, mai multe decât socrii, mai multe decât obiceiurile personale enervante, stilurile de comunicare, activitățile de petrecere a timpului liber, problemele de angajament, prietenii, sexul. Cineva cine nu înțelege acest lucru este binevenit să petreacă o zi întreagă cu un copil de 2 ani supărat (sau un copil de 15 ani îmbufnat); se va lămuri destul de curând.”

Dar, așa cum se întâmplă adesea în psihologie, în timp ce unele cercetări au oferit constatări simple – în acest caz, „a avea copii te face nefericit” – alte eforturi de cercetare au ajuns la concluzii mai complexe.

În primul rând, prejudicierea fericirii este mai gravă pentru unii decât pentru alții. De exemplu, un studiu arată că tații cu vârste cuprinse între 26 și 62 de ani beneficiază de fapt de o creștere a fericirii, în timp ce părinții tineri sau singuri suferă cele mai mari pierderi în această privință.

Și, în mod esențial, există diferențe geografice. O cercetare din 2016, care analizează nivelurile de fericire ale persoanelor cu și fără copii din 22 de țări, a constatat că măsura în care copiii te fac fericit este influențată de faptul că țara ta are politici de îngrijire a copiilor, cum ar fi concediul parental plătit.

De pildă, părinții din Norvegia și Ungaria sunt mai fericiți decât cuplurile fără copii din acele țări, iar părinții din Australia și Marea Britanie sunt mai puțin fericiți decât colegii lor fără copii.

Copiii îi fac pe unii fericiți și pe alții nefericiți; restul se situează undeva la mijloc – depinde, printre alți factori, de câți ani ai, dacă ești mamă sau tată și unde locuiești.

Dar rămâne totuși o problemă neelucidată în profunzime: mulți oameni ar fi avut vieți și căsătorii mai fericite dacă ar fi ales să nu aibă copii și totuși, ei descriu în continuare calitatea de părinte drept „cel mai bun lucru care li s-a întâmplat vreodată”. Cum se explică acest fapt?

O posibilitate ar fi explicarea pe seama fenomenului ce poate fi numit distorsiunea memoriei. Când ne gândim la experiențele noastre din trecut, avem tendința să ne amintim vârfurile și să uităm de cele “lumești” mai puțin plăcute.

Jennifer Senior explică lucrurile astfel: „Eul nostru, în confruntare cu sinele, le spune cercetătorilor că preferăm să spălăm vasele – sau să tragem un pui de somn, sau să facem cumpărături sau să răspundem la e-mailuri – decât să petrecem timp cu copiii noștri… Dar sinele nostru cantonat în amintiri le spune cercetătorilor că nimeni – și nimic – nu ne-a oferit atâta bucurie ca și copiii noștri. Poate că nu este fericirea “de toate zilele”, dar este fericirea pe care o avem în minte, fericirea pe care o invocăm și de care ne amintim, fericirea izvorâtă din lucrurile care ne compun poveștile de viață.”

Acestea sunt idei plauzibile ce nu pot fi respinse. Dar sunt și alte idei despre motivul pentru care oamenii nu regretă calitatea de părinte, idei care nu au nicio legătură cu fericirea – cel puțin nu într-un sens simplu.

De exemplu, o teorie ar putea fi una care implică atașamentul. Majoritatea părinților își iubesc copiii și li s-ar părea groaznic să accepte ideea că le-ar fi mai bine dacă cineva pe care îl iubesc nu ar exista. Atașamentul pe care îl avem față de cineva poate anula o scădere generală a calității vieții noastre și, prin urmare, dragostea pe care o avem față de copiii noștri înseamnă că opțiunea noastră de a-i aduce pe lume are o valoare mai presus de orice efect pe care opțiunea respectivă ar avea-o asupra fericirii noastre.

În altă ordine de idei este de notat că în viață există mai mult decât fericire. Când spunem că cel mai bun lucru pe care l-am făcut vreodată este sau a fost să ne creștem copiii, nu înseamnă că spunem că ei ne-au oferit plăcere în sensul simplu de toate zilele. Vorbim despre ceva mult mai profund, care are legătură cu satisfacția, scopul și sensul vieții.

Când oamenii sunt întrebați despre sensul și scopul vieții lor, cei care sunt părinți spun că viața lor are mai mult sens decât a celor care nu sunt părinți.

Un studiu realizat de psihologul social american Roy Baumeister și colegii săi a constatat că, cu cât oamenii au petrecut mai mult timp îngrijindu-se de copii, cu atât au spus că viața lor este mai semnificativă – chiar dacă, pe de altă parte, au raportat că viața lor nu este mai fericită.

Așadar creșterea copiilor are o legătură incertă cu plăcerea, dar se poate conecta la alte aspecte ale unei vieți bine trăite, satisfăcându-ne foamea de atașament, de sens și de  scop.

Zadie Adeline Smith, romancieră, eseistă și scriitoare de proză scurtă britanică, spune că a avea un copil este ca un „amestec ciudat de teroare, durere și încântare”, idee cu care, ca încheiere, ne putem exprima acordul.

Don’t worry, be happy!

 

Sursa:

www.theatlantic.com/family/archive/2021/11/does-having-kids-make-you-happy/620576/?utm_source=pocket&utm_medium=email&utm_campaign=pockethits