10 Apr

Încercați să evitați, în discuțiile pe care le purtați, “narcisismul conversațional”!

„Narcisistul: Acum să vorbim puţin despre tine, mă iubeşti?”

Maria Luisa Spaziani

 

Oricui i s-a întâmplat, probabil, să ajungă în preajma cuiva care să fi suferit recent o pierdere grea. În asemenea situații foarte ușor se poate întâmpla să spui un lucru greșit persoanei care este îndurerată și vulnerabilă.

În orice caz ar trebui să evităm neapărat să spunem ceva de genul „Știu exact ce simți”. Este imposibil să știm ce simte o altă persoană. Pe de altă parte, încercarea noastră de a consola poate să producă mai mult rău pentru că ne poate face să începem să vorbim noi mai mult, explicând de ce știm exact ce simte interlocutorul.

Destul de frecvent la relatările celor din anturajul nostru răspundem cu povești din propriile noastre experiențe. Când propriul nostru copil povestește despre vreo ciocnire cu unul din colegii de școală, ne simțim parcă datori să istorisim ceva similar din copilăria noastră. Când un coleg este disponibilizat începem să îi povestim despre ce greu am găsit cu ani în urmă un loc de muncă după propria disponibilizare.

În toate aceste cazuri efectul împărtășirii propriilor experiențe nu este cel pe care intenționam să îl producem pentru că, toți acești oameni nu au nevoie de altceva decât să fie ascultați și să li se recunoască necazul prin care trec. În schimb, povestindu-le, îi obligăm să ne asculte pe noi.

Sociologul Charles Derber, profesor la Boston College descrie această tendință ca „narcisism conversațional” (un narcisist conversațional este persoana care are tendința de a prelua controlul conversațiilor într-un efort de a atrage atenția asupra sa).

El descrie două moduri de a răspunde în conversații: unul (să-i zicem „răspuns de schimbare”) înseamnă un răspuns care îndreaptă atenția asupra ta și celălalt mod (să-i zicem „răspuns de sprijin”) susține comentariul celeilalte persoane.

Exemplul 1:

Răspuns de schimbare:

Dana: Sunt atât de ocupată acum.

Radu: Și eu. Sunt total copleșit.

Răspuns de sprijin:

Dana: Sunt atât de ocupată acum.

Radu: De ce? Ce trebuie să faci?

Exemplul 2:

Răspuns de schimbare:

Viorica: Am nevoie de pantofi noi.

Angela: Și eu. Aceștia se destramă.

Răspuns de sprijin:

Viorica: Am nevoie de pantofi noi.

Angela: Da? Și, de care vrei să-ți cumperi?

„Răspunsurile de schimbare” constituie un semn distinctiv al narcisismului conversațional – ele tind să întoarcă focalizarea către tine.

Un „răspuns de sprijin” îl încurajează pe partenerul de conversație să-și continue povestea. Îi permite să știe că îl asculți și că ești interesat să auzi mai multe.

Putem să ne ascundem cu înțelepciune încercările de a schimba focalizarea – am putea începe o propoziție cu o remarcă de susținere și apoi să urmăm cu un comentariu despre noi înșine.

De exemplu, dacă un prieten ne spune că tocmai a primit o majorare de salariu, am putea răspunde spunând: „E minunat! Felicitări! O să-i cer și eu șefului meu o majorare. Sper să o obțin.”

Un astfel de răspuns ar putea fi bun atât timp cât permite ca focalizarea să se îndrepte din nou către cealaltă persoană. Cu toate acestea, echilibrul normal se pierde atunci când se produce în mod repetat atragerea atenției către unul și același interlocutor.

În timp ce reciprocitatea este o parte importantă a oricărei conversații serioase, adevărul este că deplasarea atenției asupra propriilor noastre experiențe este oarecum naturală.

Oamenii epocii moderne au tendința înnăscută să vorbească despre ei înșiși mai mult decât despre orice alt subiect. Studiul Human conversational behavior”, publicat în 1997,  a constatat că „majoritatea timpului de conversație socială este dedicat afirmațiilor despre propriile experiențe emoționale și/sau relațiilor vorbitorului sau ale unor terți care nu sunt prezenți”.

Insula, o zonă a creierului situată adânc în interiorul cortexului cerebral, preia informațiile pe care ni le spun oamenii și apoi încearcă să găsească o experiență relevantă în “băncile noastre de date” din memorie care să poată da context informațiilor. Altfel spus, creierul încearcă să dea sens celor ce auzim și vedem.

În mod inconștient, găsim experiențe similare și le adăugăm la ceea ce se întâmplă în acest moment, iar apoi întregul pachet de informații este trimis către regiunile limbice ale creierului. Acolo pot apărea însă unele probleme – în loc să ne ajute să înțelegem mai bine experiența altcuiva, propriile noastre experiențe ne pot distorsiona percepțiile despre ceea ce spune sau experimentează cealaltă persoană.

Un studiu de la Max Planck Institute for Human Cognitive and Brain Sciences sugerează că ego-urile noastre ne denaturează percepția privind empatia noastră.

Conform autoarei studiului, dr. Tania Singer, „Participanții care se simțeau bine ei înșiși au evaluat experiențele negative ale partenerilor lor ca fiind mai puțin severe decât erau de fapt. În schimb, cei care tocmai avuseseră o experiență neplăcută au evaluat mai puțin pozitiv experiența bună a partenerilor lor.”

Cu alte cuvinte, avem tendința de a ne folosi propriile sentimente pentru a determina ce simt alții. Cu cât ești mai “în elementul tău”, cu atât este mai dificil să empatizezi cu suferința altuia.

Dacă, pe de o parte, suntem conștienți de tendința noastră instinctuală de a împărtăși povești și de a vorbi despre noi înșine, în momente poate nepotrivite, ne vom strădui să ascultăm mai mult și să vorbim mai puțin iar, pe de altă parte, vom pune întrebări care să încurajeze persoana cu care vorbim să continue.

În acest context, Celeste Headlee, în conferința TED, care stă la baza prezentului articol, a povestit:

“Recent, am avut o lungă conversație cu o prietenă care trecea printr-un divorț. Am petrecut aproape 40 de minute la telefon și abia am scos un cuvânt. La sfârșitul convorbirii noastre, ea a spus: „Îți mulțumesc pentru sfaturi. M-ai ajutat cu adevărat să rezolv unele lucruri”. Adevărul este că nu oferisem niciun sfat. În majoritate cele spuse de mine au fost versiuni ale lui „Asta sună greu – sau –  Îmi pare rău că ți se întâmplă asta.” Nu avea nevoie de sfaturi sau povești de la mine. Trebuia doar să fie ascultată.”

În acest context, ca întotdeauna, și atunci când ne lansăm într-o conversație, conduita echilibrată și în niciun caz manifestarea unui narcisism conversațional este calea către picături de fericire!

Don’t worry, be happy! 

Surse:

1.ideas.ted.com/why-we-should-all-stop-saying-i-know-exactly-how-you-feel/

2.ro.speaknspellmusic.com/conversational-narcissism

3.link.springer.com/article/10.1007/BF02912493

4.www.mpg.de/research/supramarginal-gyrus-empathy

10 thoughts on “Încercați să evitați, în discuțiile pe care le purtați, “narcisismul conversațional”!

  1. Vă mulțumesc, domnule profesor Eilender, pentru noile aspecte, utile de știut, aduse în atenția cititorului. Ca de obicei, sunt plăcut surprins atât de diversitatea temelor abordate cât și de darul de a sintetiza subiecte atât de vaste în câteva zeci de rânduri. Vă mulțumesc, de asemenea, pentru timpul acordat studiului și redactării textului de mai sus.

    Distinsă cititoare, prietene cititor,

    „Este imposibil să știm ce simte o altă persoană“, ne reamintește în textul de mai sus, domnul profesor Eilender. Are mare dreptate. Cu alte cuvinte și problema empatiei ca formă de intuire a realității prin identificare afectivă rămâne, practic, după părerea mea, doar o iluzie ca multe altele. De ce ? Deoarece este exclusă din analiză ipoteza existenței persoanelor cu un grav handicap afectiv.
    Acest handicap le face insolubile la cele mai elementare semne de afectivitate.

    Mă gândesc, de pildă, la copii nedoriți care sunt crescuți într-o familie ostilă.

    Am cunoscut, de exemplu, un caz în care copilul, rămas între timp fără tată, dotat însă cu inteligență și o bună memorie, ajunge la momentul în care i se recunosc studiile de medicină la Heidelberg. Urmează ritualul înmânării diplomei de doctor fără ca mama lui să-i onoreze succesul cu prezența sa, fiind un copil nedorit.

    CONTINUARE MAI JOS.

  2. Sau pot vorbi, din altă experiență, despre copiii străzii, alungați de părinții lor sau chiar și despre cei fugiți dintr-o familie de alcolici sau drogați care nu s-au putut bucura de afectivitatea ce vine, în mod normal, dintr-o familie armonioasă cu părinți autentici.

    Am avut parte să hrănesc un asemenea copil, ajuns la maturitate cu punga de prenadez sub nas. Cu riscul de a fi surprins de reacțiile lui imprevizibile, am constatat că tânărul cu pricina își dorea o atmosferă de normalitate de care nu a avut parte în copilăria lui.

    Numitorul comun al tuturor situațiilor descrise mai sus se numește, în opinia mea, lipsa iubirii părintești autentice.

    În realitatea cotidiană, din punctul meu de vedere, se folosește, cu ușurință, eticheta de narcisist fiind vorba despre o persoană cu o imagine distorsionată asupra sinelui. Legenda tânărului Narcis este cunoscută. În spatele acestui mit se află însă o boală serioasă, apreciază specialiștii. Despre câteva dintre posibilele cauze am amintit mai sus.

    CONTINUARE MAI JOS.

  3. În primul capitol din Cartea Cărților, mai exact la Geneza cap. 6:5 se poate citi:

    „Domnul a văzut că răutatea omului era mare pe pământ, şi că toate întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău“.

    Chiar dacă pentru unii este vorba doar despre o legendă, răul a cuprins atât de profund gândurile ființei umane încât vezi, în ziua de azi, din ce în ce mai multe măști și din ce în ce mai puțini oameni. Masca narcisistului, de pildă, este una dintre multe altele.

    Răutatea umană, acumulată în timp de mii și mii de ani a condus printre altele și la bestialitățile secolului XX. Aceste cruzimi, consemnate de istorie nu numai sub cunoscutele nume de holocaust sau experiența vietnameză, sunt cu atât mai rele cu cât vin mai ales din partea unor popoare așa-zise civilizate.

    Între timp, din păcate, se pare că istoria a fost deja, în mare parte, din nou uitată. Cultura și civilizația ș-au dovedit neputința deoarece n-au putut ajuta la estomparea răului. Urmează a fi repetată istoria deja uitată ? În condițiile dotărilor militare actuale, focul nu va cruța pe nimeni. Și astfel ne trezim în fața declarației lui Petru:

    (2 Petru 3:10) „Ziua Domnului însă va veni ca un hoţ. În ziua aceea, cerurile vor trece cu trosnet, trupurile cereşti se vor topi de mare căldură, şi pământul, cu tot ce este pe el, va arde“.

    Putem dormi însă liniștiți dacă ne place să credem că totul este doar legendă.

    CONTINUARE MAI JOS.

  4. Profetul Ieremia la rândul său, reamintește în cap. 2:33 următoarele: „Ce bine ştii să-ţi întocmeşti căile când este vorba să cauţi ce iubeşti! Chiar şi la nelegiuire te deprinzi“.

    Din câte înțeleg, omul a ales să iubească răul (pe Mamona) și nicidecum binele (pe Dumnezeu). Dacă Dumnezeu sau Mamona pot apărea pentru unii doar ca niște personaje legendare totuși în viața de zi cu zi putem auzi că persoana „X“ este un om al dracului, adică un om rău care nu simte, vorba poetului, nici durerea și nici mila.

    Despre răutatea unui astfel de personaj, concret al unei femei cu numele de Dalila a scris și marele poet Eminescu:

    „Cînd vezi piatra ce nu simte nici durerea și nici mila —
    De ai inimă și minte — feri în lături, e Dalila!“

    CONTINUARE MAI JOS.

  5. În dialogul dintre Samson și Dalila, trădarea stă între bătaia de joc și iubire în felul următor:

    (13) Dalila a zis lui Samson: Până acum ţi-ai bătut joc de mine, şi mi-ai spus minciuni. Spune-mi cu ce trebuie să fii legat. El i-a zis: N-ai decât să împleteşti cele şapte şuviţe de păr din capul meu în urzeala ţesăturii.

    (15) Ea i-a zis: Cum poţi spune: Te iubesc! când inima ta nu este cu mine? Iată că de trei ori ţi-ai bătut joc de mine, şi nu mi-ai spus de unde-ţi vine puterea ta cea mare.

    (16) Fiindcă ea îl necăjea (cicălea) şi-l chinuia în fiecare zi cu stăruinţele ei, sufletul i s-a umplut de o nelinişte de moarte,

    (17) şi-a deschis toată inima faţă de ea, şi i-a zis: Briciul n-a trecut peste capul meu, pentru că sunt închinat Domnului din pântecele maicii mele. Dacă aş fi ras, puterea m-ar părăsi, aş slăbi, şi aş fi ca orice alt om.

    (18) Dalila, văzând că îşi deschisese toată inima faţă de ea, a trimis să cheme pe domnitorii Filistenilor, şi a pus să le spună: Suiţi-vă de data aceasta, căci mi-a deschis toată inima lui. Şi domnitorii Filistenilor s-au suit la ea, şi au adus argintul în mâini.

    (19) Ea l-a adormit pe genunchii ei. Şi chemând un om, a ras cele şapte şuviţe de pe capul lui Samson, şi a început astfel să-l slăbească. El şi-a pierdut puterea.

    (20) Atunci ea a zis: Filistenii sunt asupra ta, Samson! Şi el s-a trezit din somn, şi a zis: Voi face ca şi mai înainte, şi mă voi scutura. Nu ştia că Domnul Se depărtase de el.

    (21) Filistenii l-au apucat, şi i-au scos ochii; l-au pogorât la Gaza, şi l-au legat cu nişte lanţuri de aramă. El învârtea la râşniţă în temniţă.

    CONTINUARE MAI JOS.

  6. Dacă pentru unele persoane, repet, conceptul de Dumnezeu poate fi o chestie de naivitate copilărească a celor ce cred în El, în opinia mea, nu este însă deloc naiv aspectul privind întocmirile gândurilor omului în fiecare zi numai spre rău. În vocabularul curent se mai spune: „Care pe care“. Cu alte cuvinte, am impresia că de fapt a dispărut iubirea autentică, fundamentul armoniei între oameni. De aici și neîncrederea tuturor societăților care s-au văzut nevoite să facă apel la ajutorul cârjelor lor numite și… servicii.

    În cadrul experienței celor 38 de ani de căsnicie am trait și încă mai am ocazia să trăiesc acele momente în care soția mea îmi spune: „am nevoie de urechile tale“. În multe situații am constatat că nu este neapărat vorba despre relatarea unui necaz și nici despre necesitatea unui „răspuns de sprijin“.

    În ce privește efortul amintit, „de a atrage atenția asupra sa“, problema, în opinia mea, este foarte gingașă. S-ar putea crede că un erou, de pidă, face o faptă de eroism doar pentru a atrage atenția asupra sa ?

    CONTINUARE MAI JOS.

  7. Aspectul iubirii autentice între ființele umane, bazată pe principiile morale ale Decalogului, se pare că este din ce în ce mai sărac în sufletul uman. Astfel, mila a ajuns să fie îlocuită cu cruzimea. Ce așteptăm de fapt din partea cruzimii ? O nouă ordine creată de iluziile viitoarelor ideologii ?

    Poate că n-ar trebui eludat și aspectul rezonanței care aduce armonia în domeniul sensibilității sufletești care atrage în discuție nevoia de finețe și de tact între parteneri.

    În viața de zi cu zi, intervine destul de des în discuție și conceptul de politețe. La ce ne folosește un astfel de concept ? Este vorba, probabil, despre a găsi calea de mijloc în situația în care în „băncile noastre de date“ lipsesc unele informații esențiale. De pildă, conceptul de încredere, grav avariat de seismele ideologice ale trecutului, se sprijină azi, repet, doar pe cârjele instabile create de unele… servicii. Fără ele, minciuna ar rupe lanțul și ar scăpa de sub orice mijloc de control.

    CONTINUARE MAI JOS.

  8. Să ne readucem aminte de povestea scrisă acum cca 90 de ani în graiul timpului:

    „Un filozof, care pe lângă filozof mai era – se vede treaba – şi un hâtru bun de glume, a spus cândva: „ Dacă pe lume n-ar fi politeţă, oamenii nu ar veni în contact între dânşii, decât pentru a se lua de păr.”

    S-ar părea că agresiva afirmare a filozofului nostru, constituie un neadevăr. Totuşi, nimic mai adevărat. Şi o vom demonstra îndată. Căci, ce e politeţa în fond? E delicateţa care ne învaţă a ne disciplina apucăturile în aşa fel, încât să ştim a păstra până în cele mai mici amănunte respectul aproapelui; e acel for interior care ne îndeamnă a face ceia ce ne e îngăduit, oprindu-ne de a face ceia ce nu ne e îngăduit; e complexul acelor concesii reciproce – aproape spontane – atât de indispensabile bunelor raporturi sociale; e, într-un cuvânt, arta care ne învaţă a ne purta în toate împrejurările, după toate regulile unei desăvârşite urbanităţi. Lipsit de aceste preocupări civilizate, omul devine o brută, care, nepăsătoare pentru tot ce se petrece în jurul său, îşi face loc cu coatele în viaţă, îmbrâncindu-l pe cel ce-i stă în cale. Ori, de aci până la … păruială, cât mai rămâne oare ?… Ceia ce era de demonstrat !

    CONTINUARE MAI JOS.

  9. Am constatat de multe ori cât de greu sunt de suportat diferențele (nepotrivirile) de caracter provenite din gânduri, vorbe, fapte sau obiceiuri formate în medii familiale, sociale sau culturale total diferite. Spre exemplu, un schimb echilibrat de păreri nu va putea avea loc când se pune problema discutării impresiilor după vizionarea unui concert simfonic când unul dintre parteneri agrează, încă de pe vremea copilăriei, numai un anumit gen de muzică, altul decât cel simfonic. Apoi, nu se poate neglija și problema diferențelor de gust și culori sau a experiențelor politice și religioase diferite.

    Diferențele între ființele umane, iubite cititor, sunt marcate și de amprentele digitale diferite. Complexul acelor concesii reciproce, despre care aminteam mai sus, ar putea face posibilă conviețuirea într-o posibilă armonie deși tind mai mult să cred că omul, în prostia lui de milenii, a ales deja să meargă pe drumul fără întoarcere al autodistrugerii.

    CONTINUARE MAI JOS.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.