19 Dec

Procrastinarea nu este un defect de caracter!

Procrastinarea este arta de a ține pasul cu ziua de ieri.”

Don Marquis

 

Napoleon Hill, celebrul autor american de cărți de literatură motivațională, pare să completeze definiția ironică a filosofului Don Marquis astfel:  “Procrastinarea este prostul obicei de a amâna până poimâine ceea ce ar fi trebuit să fie făcut alaltăieri.”

Profesorul Piers Steel de la Haskayne School of Business, University of Calgary, a efectuat ample cercetări în acest domeniu și a scris cartea The Procrastination Equation. El a ajuns la concluzia că 95% dintre noi procrastinează la un moment dat.

Psihologul dr. Joseph Ferrari, profesor la DePaul University din Chicago, a constatat că 20% din populația lumii sunt “procrastinatori” cronici, complicându-și viața și probabil scurtând-o, cu amânările lor neîncetate și evitarea unor lucruri. „Procrastinatorii” sunt mai puțin bogați, mai puțin sănătoși și mai puțin fericiți decât cei care nu procrastinează.

Etimologic, cuvântul „procrastinare” este derivat din verbul latin “procrastinare” care înseamnă „a amâna până mâine” dar poate fi “văzut” în legătură și cu „akrasia”, un cuvânt din greaca veche care înseamnă a face ceva care este contrar rațiunii noastre”.

Procrastinarea are numeroase neajunsuri. Obiceiul “procrastinatorilor” îi deranjează pe ceilalți ajungând să îi enerveze și pe cei dragi.

Într-o societate care consideră că acțiunea rapidă este lăudabilă, persoanele care amână deciziile riscă să ajungă să se simtă delincvenți. În același timp conștiința de sine îi face pe cei în cauză să se simtă detestabili. Când procrastinează ei sunt conștienți nu numai de faptul că evită o anume sarcină ci și de faptul că evitarea în sine este probabil o idee proastă. Și totuși, o fac.

„Acesta este motivul pentru care spunem că amânarea este în esență irațională”, a spus dr. Fuschia Sirois, profesor de psihologie la University of Sheffield, Anglia. „Nu are sens să faci ceva ce știi că va avea consecințe negative. Oamenii se angajează în acest ciclu irațional de amânare cronică din cauza incapacității de a gestiona stările negative din jurul unei sarcini.”

De-a lungul timpului, amânarea cronică are nu numai costuri de productivitate ci și efecte distructive măsurabile asupra sănătății noastre mintale și fizice, inclusiv stres cronic, suferință psihologică generală și satisfacție scăzută a vieții, simptome ale depresiei și anxietății, sănătate șubredă, boli cronice și chiar hipertensiune arterială și boala cardiovasculară.

Totuși “procrastinatorii” ar trebui să se simtă oarecum ușurați de faptul că oamenii de știință au găsit explicații pentru acest comportament, nu învinovățesc nicidecum persoanele în cauză și oferă strategii de control al acestuia.

Procrastinarea nu este un defect de caracter sau un blestem misterios asupra abilității de a gestiona timpul, ci un mod de a face față emoțiilor provocatoare și stărilor negative – plictiseală, anxietate, nesiguranță, frustrare, resentimente, îndoială de sine – induse de anumite sarcini.

În acest sens s-a exprimat și dr. Timothy Pychyl, profesor de psihologie și membru al Grupului de Cercetare a Procrastinării de la Carleton University  din Ottawa: „Procrastinarea este o problemă de reglare a emoțiilor, nu o problemă de gestionare a timpului”.

Într-un studiu din 2013, dr. Pychyl și dr. Sirois au descoperit că procrastinarea poate fi înțeleasă ca „supremația reparării dispoziției pe termen scurt … asupra urmăririi pe termen lung a acțiunilor intenționate”. “Amânarea înseamnă pur și simplu, a fi mai concentrat pe urgența imediată a gestionării stărilor negative decât a continua cu sarcina”, este de părere dr. Sirois.

Natura particulară a aversiunii noastre depinde de sarcina sau situația dată. S-ar putea datora unui lucru inerent neplăcut în legătură cu sarcina în sine, cum ar fi de exemplu necesitatea de a curăța o baie murdară sau organizarea unei foi de calcul lungi și plictisitoare la birou.

Dar aversiunea ar putea rezulta și din sentimente mai profunde legate de sarcină, cum ar fi îndoiala de sine, stima de sine scăzută, anxietatea sau nesiguranța.

În momentele de amânare ne reamintim toate asocierile negative cu sarcina, iar acele sentimente vor fi în continuare acolo ori de câte ori ne vom întoarce la ea, însoțite de stresul și anxietatea crescute, sentimentele de scădere a stimei de sine și autoblamarea.

“Gândurile pe care le avem despre amânare, de obicei ne exacerbează suferința și stresul, ceea ce contribuie la amânarea ulterioară”, a spus dr. Sirois.

Dar ceea ce face să fie deosebit de vicios ciclul este ușurarea momentană pe care o simțim când amânăm ceva. În prezentul imediat, amânarea unei sarcini oferă ușurare – un fel de răsplată – și știm din comportamentul de bază că, atunci când suntem recompensați pentru ceva, avem tendința de a o face din nou. Tocmai de aceea amânarea tinde să nu fie un comportament unic, ci un ciclu, unul care devine cu ușurință un obicei cronic.

Ceea ce este foarte ciudat este faptul că amânăm pentru a evita sentimentele negative dar ajungem să ne simțim și mai rău.

Procrastinarea este un exemplu perfect al tendinței actuale puternice de a acorda prioritate nevoilor pe termen scurt înaintea celor pe termen lung. „Într-adevăr nu am fost concepuți să gândim la viitorul îndepărtat, pentru că trebuie să ne concentrăm pe asigurarea noastră aici și acum”, a spus psihologul dr. Hal Hershfield, profesor la University of California, Los Angeles.

Cercetările doctorului Hershfield au arătat că, la nivel neuronal, percepem „sinele nostru viitor” mai mult ca pentru cineva străin decât ca parte a noastră. Când amânăm, părți din creierul nostru cred de fapt că sarcinile pe care le amânăm – și sentimentele negative însoțitoare – sunt problema altcuiva.

Parcă pentru a înrăutăți lucrurile, în mijlocul stresului, suntem chiar mai puțin capabili să luăm decizii gândite, orientate spre viitor. Când se confruntă cu o sarcină care ne face să ne simțim anxioși sau nesiguri, amigdala – „detectorul de amenințări” al creierului – percepe acea sarcină ca o amenințare autentică, pentru stima de sine sau bunăstarea noastră. Chiar dacă din punct de vedere intelectual recunoaștem că amânarea sarcinii ne va crea mai mult stres în viitor, creierul nostru este încă conectat pentru a fi mai preocupați de eliminarea amenințării prezente. Cercetătorii numesc acest lucru „deturnarea amigdalei”.

Trebuie să conștientizăm faptul că, la baza ei, amânarea se referă la emoții, nu la productivitate. Ca urmare, soluția nu va fi căutarea unei aplicații de gestionare a timpului sau învățarea de noi strategii de autocontrol. Soluția are legătură cu gestionarea emoțiilor noastre într-un mod nou.

„Creierul nostru caută întotdeauna recompense relative. Dacă avem un circuit obișnuit de obiceiuri în jurul amânării, dar nu am găsit o recompensă mai bună, creierul nostru va continua să refacă mereu circuitul până când îi vom oferi ceva mai bun de făcut ”, a spus psihiatrul și neurologul american dr. Judson Brewer, director al Research and Innovation at Brown University’s Mindfulness Center.

Pentru a recabla orice obicei, trebuie să oferim creierului ceea ce dr. Brewer a numit “Bigger Better Offer” („Oferta mai mare mai bună”) sau „B.B.O.”

În cazul amânării, trebuie să găsim o recompensă mai bună decât evitarea – una care ne poate ameliora sentimentele dificile din momentul prezent fără a provoca rău sinelui nostru viitor.

Dificultatea în a sparge dependența de amânare este că există un număr infinit de posibile acțiuni de substituție care ar fi în continuare tot forme de amânare, este de părere dr. Brewer. De aceea, soluția trebuie să fie internă și să nu depindă de nimic altceva decât de noi înșine.

O opțiune este să te ierți pe tine însuți în momentele în care amâni. Într-un studiu din 2010, cercetătorii au ajuns la concluzia că iertarea de sine a susținut productivitatea, „permițând individului să treacă peste comportamentul său inadaptativ și să se concentreze asupra viitorului fără a fi povara actelor din trecut”.

O altă tactică este practicarea autocompasiunii ceea ce înseamnă să ne tratăm cu bunătate și înțelegere în fața greșelilor și eșecurilor noastre. Mai multe studii arată că autocompasiunea diminuează suferința psihologică, despre care știm acum că este principalul vinovat al amânării, stimulează activ motivația, sporește sentimentele de autoapreciere și încurajează emoții pozitive precum optimismul, înțelepciunea, curiozitatea și inițiativa personală. Compasiunea de sine nu necesită nimic extern – doar un angajament de a face față provocărilor cu o mai mare acceptare și amabilitate și mai puțină ruminație și regret.

Poate fi mai ușor de spus decât de făcut, dar încercați să reformulați sarcinile luând în considerare un aspect pozitiv al acestora. Poate vă amintiți de o perioadă când ați făcut ceva similar și s-a dovedit a fi O.K. Sau poate vă gândiți la rezultatul benefic al finalizării sarcinii. Ce ar putea spune șeful sau partenerul atunci când le arătați lucrarea terminată?

În concluzie, dacă punem întrebarea în mod hamletian „A amâna sau a nu amâna?” lipsa amânării este în mod sigur aducătoare de picături de fericire.

Don’t worry, be happy!

 

Surse:

1.www.nytimes.com/2019/03/25/smarter-living/why-you-procrastinate-it-has-nothing-to-do-with-self-control.html

2.www.bbc.com/news/health-45295392?utm_source=pocket&utm_medium=email&utm_campaign=pockethits

12 Dec

Mediocritatea, ca obiectiv, este de condamnat dar mediocritatea, ca rezultat, este OK!

„Unica mediocritate injustificabilă e mediocritatea iluziilor.”

Octavian Paler

 

Din numeroasele teorii ale conspirației singura informație demnă de reținut este aceea că există peste 7,2 miliarde de oameni pe această planetă și doar aproximativ 1.000 dintre aceștia au o influență majoră la nivel mondial la un moment dat.

Noi, majoritatea de aproximativ 7.199.999.000, trebuie să ne împăcăm cu sfera limitată a vieții noastre și cu faptul că marea majoritate a ceea ce facem nu va conta probabil mult după ce am murit.

Nu este un lucru prea vesel la care să te gândești sau să accepți, nu-i așa? Această distribuție a posibilităților umane este foarte bine reprezentată de curba cunoscută sub denumirea de “clopotul lui Gauss” folosită în statistică.

Curba este destul de simplă. Să considerăm un grup numeros de oameni, cum ar fi să zicem, oameni care joacă fotbal cel puțin o dată pe săptămână. În imaginea prezentată (cifrele nu au nicio relevanță) axa orizontală reprezintă cât de buni sunt la fotbal, abilitățile cresc de la stânga spre dreapta. Pe verticală este reprezentat numărul de indivizi corespunzător abilităților fotbalistice.

Se observă că la capetele extreme ale curbei, zona de sub ea este foarte redusă ceea ce înseamnă că sunt doar câțiva oameni care sunt foarte, foarte buni la fotbal și numai câțiva oameni care sunt foarte, foarte slabi. Marea majoritate se află în zona de mijloc care reprezintă mediocritatea.

Prin urmare, nu trebuie să ne mirăm că există în lume un număr foarte, foarte mic de miliardari care sunt genii tehnice, inventatori și antreprenori. Ei posedă flote de mașini și iahturi, donează milioane de dolari unor organizații caritabile. Când nu călătoresc prin lume sau nu vin cu cea mai recentă inovație tehnologică pentru a salva planeta își petrec timpul ajutându-i pe cei slabi, neajutorați și doborâți.

Acest gen, rarisim, de personaj a fost materializat și într-un număr de producții cinematografice (Batman, Superman…). Eroii de poveste cinematografică reprezintă mai degrabă o ficțiune decât o copie a vreunei ființe umane în carne și oase.

Vorbim de o fațetă interesantă a naturii umane conform cu care se pare că avem nevoie de acest tip de eroi fictivi care întruchipează perfecțiunea și tot ceea ce am dori să fim noi înșine.

În lumea reală de azi a lui „faceți mai mult, cumpărați mai mult, distrați-vă mai mult” lucrurile nici pe departe nu stau așa.

Totul în viață este un compromis. Unii dintre noi se nasc cu aptitudini ridicate pentru studiul academic, alții se nasc cu mari abilități fizice sau artistice ș.a.m.d. Parafrazându-l pe Napoleon (”Fiecare soldat poartă în raniță un baston de mareșal”) „fiecare din noi se naște cu abilități deosebite” dar poate nu ajunge niciodată să și le valorifice. În mod cert însă ceea ce ajungem să realizăm în viață depinde în cele din urmă de practica și efortul nostru.

Probabil că toți avem propriile noastre puncte forte și puncte slabe dar majoritatea dintre noi suntem destul de comuni la majoritatea lucrurilor pe care le facem.

Chiar dacă cineva este cu adevărat excepțional într-un domeniu – să zicem la matematică – sunt șanse ca el/ea să fie la un nivel mediu sau chiar mai jos la majoritatea celorlalte lucruri. Așa este viața.

Pentru a deveni cu adevărat grozav la ceva, trebuie să îi dedici timp și energie. Și pentru că toți avem timp și energie limitate, puțini dintre noi devin vreodată cu adevărat excepționali la mai mult de un lucru.

Putem spune, fără teama de a greși, că statistic este improbabil să existe vreo persoană extraordinară în toate domeniile vieții sale. Oamenii de afaceri străluciți sunt adesea nenorociți în viața lor personală. Sportivii extraordinari sunt adesea superficiali și la fel de muți ca o statuie. Majoritatea vedetelor sunt, probabil, la fel de neștiutoare în ale vieții ca și oamenii care le urmăresc și uneori le copiază fiecare mișcare.

Suntem cu toții, în cea mai mare parte, oameni destul de obișnuiți. Marea majoritate dintre noi nu va fi niciodată cu adevărat excepțională la nimic și așa este normal.

În consecință, se poate afirma că mediocritatea, ca obiectiv, este de condamnat dar mediocritatea, ca rezultat, este OK.

Puțini dintre noi acceptă asta pentru că apar probleme atunci când ne așteptăm să fim extraordinari. „Dumnezeule, ce rost are să trăiești” dacă nu poți să fii extraordinar.

Pentru fiecare Picasso sau DaVinci au existat aproximativ un miliard de mâzgălitori de vopsele și pentru fiecare Tolstoi există o mulțime de scriitori pe care nimeni nu îi citește.

În zilele noastre așteptările privind atingerea nivelului excepțional au fost amplificate de natura tehnologiei. Având Internetul, Google, Facebook, YouTube și accesul la sute de canale de televiziune avem acces la mai multe informații decât în oricare alt moment din istorie.

Posibilitățile umane sunt însă limitate. Nu există nicio modalitate de a procesa valurile de informație care curg prin Internet la un moment dat. Ca urmare, singurele care ne atrag atenția în procent de 99.99% sunt informațiile excepționale.

Permanent  suntem inundați de ceea ce este cu adevărat extraordinar: cel mai bun dintre cei mai buni; cel mai rău dintre cei răi; cele mai importante fapte; cele mai amuzante glume; cele mai supărătoare știri; cele mai înfricoșătoare amenințări.

Viața noastră este plină de informații care vin de la extremele curbei lui Gauss, deoarece în mass-media asta este ceea ce reține atenția (și aduce bani). Cu toate acestea, marea majoritate a vieții omenești continuă să fie cantonată la mijloc.

Acest flux de informații extreme ne-a făcut să începem să credem că „excepționalul” înseamnă noua normalitate. Dar pentru că majoritatea suntem rareori excepționali, ne simțim nesiguri și ne dorim cu disperare să ne simțim „excepționali” tot timpul.

Ca urmare, pentru compensare trebuie să facem ceva: unii pregătesc scheme de îmbogățire rapidă, alții colindă lumea strângând fonduri pentru a salva bebelușii înfometați din Africa. Mulți o fac excelând în școală și câștigând fiecare premiu dar sunt și din aceia care o fac trăgând cu arme în tot ce mișcă într-o școală. În același timp tot mai mulți doresc să-și manifeste statutul de “excepționali” dezvoltând și propagând teorii conspiraționiste.

Se poate spune că în cultura noastră de astăzi ne domină “tirania excepționalului”, sentimentul că trebuie să dovedim întotdeauna, indiferent  în ce mod, că suntem speciali, unici, excepționali.

Astăzi pare să fie o parte acceptată a culturii noastre să credem că suntem cu toții destinați să facem ceva cu adevărat extraordinar. O spun vedetele. O spun magnații din afaceri și politicienii. Fiecare dintre noi poate fi extraordinar. Toți merităm măreția.

Este însă hilar că aceste afirmații includ o contradicție – la urma urmei, dacă toată lumea ar fi extraordinară, atunci prin definiție, nimeni nu ar fi extraordinar.

A fi „mediu” a devenit noul standard al eșecului. Cel mai rău lucru ce ți se poate întâmpla este să te situezi în mijlocul curbei lui Gauss.

Problema este că, statistic vorbind, aproape toți suntem la mijlocul curbei aproape tot timpul, în aproape tot ceea ce facem. Sigur, ai putea fi un jucător de fotbal de clasă mondială dar nu este exclus că acasă ești un tată mizerabil.

Nimeni nu poate rămâne excepțional foarte mult timp. Cu toate acestea mulți oameni se tem să accepte mediocritatea, deoarece cred că dacă o acceptă, nu vor realiza nimic și viața lor nu contează.

Acest tip de gândire este periculos. Odată ce accepți premisa că viața merită trăită doar dacă este cu adevărat remarcabilă și extraordinară, atunci accepți practic faptul că majoritatea populației este groaznică și nu are valoare. Este o credință complet greșită.

Oamenii care devin cu adevărat excepționali la ceva nu fac acest lucru, deoarece cred că sunt excepționali. Dimpotrivă, devin uimitori pentru că sunt obsedați de îmbunătățire. Și această obsesie pentru îmbunătățire provine din credința infailibilă că, de fapt, nu sunt deloc atât de grozavi, că sunt mediocri și că pot fi mult mai buni.

Antidotul pentru goana după a fi excepțional este acceptarea unor adevăruri simple ale vieții: „ești de fapt destul de banal  în marea schemă a lucrurilor” și „marea majoritate a vieții tale va fi mediocră”.

Acest lucru este greu de acceptat la început deși conduce la eliminarea presiunii constante produsă de strădania de a fi mereu uimitor. Stresul și anxietatea de a te simți inadecvat se vor disipa. Acceptarea propriei tale existențe lumești te va ajuta să realizezi ceea ce dorești cu adevărat fără așteptări înalte.

Vei avea o apreciere crescândă pentru experiențele de bază ale vieții. Vei învăța să apreciezi prin intermediul unor mijloace noi, mai sănătoase plăcerile unei simple prietenii, plăcerea de a crea ceva, de a ajuta o persoană care are nevoie, de a citi o carte bună, de a râde cu cineva.

Sper din toată inima, iubite cititorule, că beneficiezi de nenumărate picături de fericire și dacă nu ai devenit un Einstein în fizică, Hemingway în literatură…

Don’t worry, be happy!

 

Sursa:

getpocket.com/explore/item/in-defense-of-being-average

05 Dec

Recunoștința este o datorie pe care și copiii ar trebui învățați să o practice!

Întotdeauna există ceva pentru care să fii recunoscător.”

Charles Dickens

 

Revenind acasă, după ce o bună parte din shopping ai petrecut-o căutând “surprize” pentru cei mici, constați că alegerile tale nu se potrivesc cu așteptările lor și ei nu numai că sunt nemulțumiți dar le și refuză. Ce părinți/bunici nu au avut o astfel de experiență cu copiii/nepoțeii lor?

În asemenea momente ne gândim că oare nici când vor fi mai mari acești “omuleți” nu vor ști sau nu vor dori să fie recunoscători pentru cele bune din viața lor?

Unii părinți încearcă să insufle sentimentul de recunoștință copiilor dar alții au abandonat acest obiectiv și nici nu se așteaptă la recunoștință din partea copiilor. Ei s-au obișnut să nu primească nici o recunoaștere și astfel societatea a ajuns să fie “dominată de o lipsă de respect”.

Lipsa de recunoștință este frustrantă din cel puțin trei motive: (1) atunci când facem lucruri pentru copiii noștri, în mod normal ne așteptăm ca ei să fie bucuroși și să-și exprime într-un fel mulțumirea și suntem dezamăgiți când nu fac acest lucru; (2) atunci când nu sunt recunoscători, ci din contră își manifestă nemulțumirea, ne pun atât pe noi, cât și pe ei într-o dispoziție proastă (deoarece nemulțumirea face întotdeauna ca o persoană să se simtă mai rău, nu mai bine) și (3) a fi nerecunoscător și a te plânge este un comportament egocentric, care nu ține seama de nimeni – este opusul bunătății.

Bunătatea înseamnă să te gândești la ceilalți și să acționezi în moduri care contribuie la fericirea lor; a te plânge cu siguranță nu duce la asta. În mod normal ar trebui ca bunătatea, prin exersarea recunoștinței, să fie parte a culturii familiilor.

Este adevărat că fiecare generație pare să se plângă de copiii “din zilele noastre” care își cer mult mai mult drepturile și sunt mult mai nerecunoscători decât generațiile trecute. De data aceasta, s-ar putea însă să fie adevărat.

În cultura stăpânită de egoism a zilelor noastre, care adesea răsplătește fanfaronada și aroganța în detrimentul bunătății și umilinței, se poate observa eliminarea recunoștinței din viața de zi cu zi.

După părerea psihologului dr. Richard Weissbourd profesor la Harvard Graduate School of Education, lucrurile au evoluat în acest sens pentru că părinții s-au hrănit cu mitul că, dacă îi fac pe copii să se simtă fericiți – îi laudă permanent, le satisfac toate dorințele – caracterul lor se va dezvolta în direcția bună.

“Dar ceea ce vedem în multe cazuri este contrariul: atunci când părinții își organizează viața în jurul copiilor lor, acei copii așteaptă ca și toți ceilalți să se comporte la fel și asta duce la a pretinde drepturi”, spune el. Iar când copiii sunt crescuți în spiritul că au numai drepturi în fond ei sunt lăsați să nu se simtă recunoscători pentru nimic.

Un număr tot mai mare de cercetări indică numeroasele beneficii psihologice și sociale ale exprimării cu regularitate a recunoștinței.

Vestea bună pentru părinți este că aceleași cercetări sugerează că niciodată nu este prea târziu a face copiii să învețe bucuriile subtile ale aprecierii binelui din viața lor. Recunoștința poate fi cultivată la orice vârstă, indiferent că este o stare de spirit, o emoție socială sau o trăsătură de personalitate.

Cercetătorii au constatat că persoanele care au disponibilitatea de a-și exprima recunoștința sunt mult mai mulțumite pentru o varietate mai mare de lucruri din viața lor, cum ar fi prietenii, sănătatea, natura, locul de muncă – și toate acestea îi fac să simtă mai mult sentimentul de recunoștință. Pentru ei, recunoștința nu este numai un simplu “mulțumesc”. Este o mentalitate, este o modalitate de a vedea lumea.

“Recunoștința este, de asemenea, o emoție spirituală, indiferent dacă este implicit sau explicit exprimată”, spune dr. David Rosmarin, profesor la Harvard Medical School. Aproape orice religie din lume include recunoștința ca parte a sistemului ei de valori, spune el, citând practici familiare, cum ar fi rugăciunile de mulțumire sau binecuvântările alimentelor.

Într-un studiu condus de dr. Rosmarin, publicat în 2011 în Journal of Positive Psychology, cercetătorii au analizat online mai mult de 400 de adulți, evaluând recunoștința lor religioasă și generală, angajamentul religios și bunăstarea lor mintală și fizică. Cercetătorii au descoperit, în concordanță cu studiile anterioare, că recunoștința generală a fost asociată cu mai puțină anxietate, mai puțină depresie și o mai bună stare generală.

Majoritatea studiilor privind beneficiile recunoștinței s-au concentrat asupra adulților, dar cercetătorii își îndreaptă acum atenția asupra modului în care recunoștința poate îmbunătăți și viața copiilor.

Gratitudinea inițiază ceea ce specialiștii numesc o “spirală ascendentă a emoțiilor pozitive”. Adolescenții care înregistrează o rată mai mare de recunoștință tind să fie mai fericiți și mai angajați în școală decât cei mai puțin recunoscători și să dea și să primească mai mult sprijin social de la familie și prieteni. De asemenea, aceștia tind să experimenteze mai puține simptome depresive și mai puțină anxietate și sunt mai puțin susceptibili de a prezenta comportamente antisociale, cum ar fi agresiunea.

În calitate de părinți, ar trebui să facem tot ce ne stă în putință să-i învățăm pe copiii noștri să își exprime recunoștința. Experții avertizează însă că eforturile se pot întoarce împotriva intențiilor noastre cele mai bune și în fapt, pot deveni o barieră pentru “a trăi” cu adevărat recunoștința. Copiii trebuie să învețe cum să “gândească” cu recunostință, spun ei, și nu doar să o exprime formal.

Un bun punct de plecare este simpla forță a exemplului cum ar fi exprimarea zilnică a mulțumirilor sau recunoștinței între părinți.

De asemenea, este important ca adulții să-i învețe pe copii să recunoască cercul mai mare de oameni de care beneficiază viața lor, cum ar fi secretarul școlii sau portarul, spune dr. Weissbourd.

“Într-o societate care a devenit atât de împărțită și orientată spre sine”, spune el, “recunoștința este o legătură comună și oferă una dintre cele mai bune căi de a ne conecta unul cu celălalt”.

Recunoștința depinde, la rândul ei, de alte două virtuți: o atitudine pozitivă (a vedea binele) și tăria (a face față adversității).

Nu ne vom simți recunoscători decât dacă avem o mentalitate care să recunoască lucrurile pozitive din viața noastră pentru care ar trebui să fim recunoscători. Când ajungem totuși într-o “pasă proastă”, într-o zonă negativă a existenței, ar trebui să rememorăm lucrurile pozitive care ni s-au întâmplat. Este potrivită aici și ideea de a vizualiza mintal o imagine, din viața de până acum, ce ne este foarte dragă. Toată lumea poate “pregăti” asemenea imagini din trecutul mai îndepărtat sau mai apropiat. Ne putem învăța și copiii să facă la fel.

Forța morală, duritatea interioară care ne permite să suportăm durerea și suferința, necesită o viziune realistă asupra vieții. Mulți copii/tineri cred că viața ar trebui să fie ușoară – fără frustrări, dezamăgiri și supărări – și sunt nemulțumiți când nu este așa. Virtutea forței morale începe cu înțelegerea și acceptarea unui adevăr de bază: viața este dificilă. Cu ajutorul nostru, copiii pot învăța să fie recunoscători chiar și pentru provocările vieții – și oportunitățile pe care le oferă acestea pentru a crește în înțelepciune și tărie de caracter.

Ce alte căi de exprimare a recunoștinței s-ar putea folosi? De exemplu, în cadrul familiei, se poate face o listă a lucrurilor pentru care considerați că este normal să vă exprimați recunoștința. Dacă faceți acest lucru la cină, v-ați putea gândi la toată lumea cine a contribuit prin toate fazele de muncă la obținerea bucatelor pe care le mâncați – începând cu fermierii, șoferii de camioane, personalul magazinelor alimentare și până la bucătar.

De asemenea puteți face o listă care să înceapă cu cuvintele „Sunt recunoscător. . . ” și să continue cu trei coloane. Prima coloană „Oameni”; sub aceasta enumerați toți oamenii cărora le ești recunoscător. În a doua coloană, „Lucruri”, enumerați toate lucrurile materiale pentru care ești recunoscător. În a treia coloană, „Altele”,  enumerați orice altceva pentru care sunteți recunoscător (libertate, educație, prietenie, dragoste, pace, inteligență, abilități, sănătate, talente, experiențe speciale, frumusețe și bunătate).

La rândul meu, iubite cititorule, îmi exprim recunoștința pentru că ai citit aceste rânduri și îți doresc să ai nenumărate imagini cu picăturile de fericire din viața de până acum și de acum înainte!

Don’t worry, be happy!

Surse:

1.time.com/5233398/raise-grateful-children/

2.www.wsj.com/articles/how-to-raise-more-grateful-children-1519398748?mod=djcm_OBV1_092216&reflink=nonOS_pocket

28 Nov

Ce alegi, fericirea ori nefericirea? – Este o întrebare stupidă, nu-i așa?

“Cei mai buni ani din viață sunt cei în care decizi că problemele tale îți aparțin. Nu dai vina pe mama ta, pe ecologiști sau pe președinte. Îți dai seama că îți poți controla propriul destin.”

Albert Ellis

 

Și totuși, probabil fără să ne dăm seama, gândurile și comportamentul nostru ne pot asigura fericirea sau nefericirea altfel spus, prin conduita noastră, alegem mereu una dintre cele două stări.

Multă lume este convinsă de existența unui paradox al fericirii: cu cât o urmărești mai mult, cu atât devine mai greu de atins. Puțini sunt cei care se consideră fericiți.

Cei mai mulți cred că fericirea nu există. Alții sunt convinși că există, dar ei n-au găsit rețeta potrivită. După ei, dacă ar avea doar ceva mai mulți bani, o slujbă ceva mai bună sau partenerul potrivit, fericirea ar apărea în mod magic, ca și cum ar fi întotdeauna după colț, așteptându-i cu nerăbdare.

În general însă pentru majoritatea oamenilor ideea de bază ar fi că fericirea depinde de circumstanțele în care ne aflăm, mai degrabă decât de modul în care percepem aceste circumstanțe și răspundem la ele.

Altfel spus fericirea și opusul ei, nefericirea, sunt de fapt creații ale circumstanțelor în care trăim.

Oricât ne-am strădui, nu vom putea da o definiție, universal valabilă,  pentru fericire și prin urmare nici o rețetă pentru obținerea ei. Însă putem da o asemenea definiție pentru opusul fericirii respectiv pentru nefericire.

Să pornim de la ideea că pentru orice lucru se poate mult mai ușor spune ce nu este acel lucru decât ce este prin urmare în cazul de față este mult mai ușor să definim ce nu este fericirea, adică nefericirea.

În acest context un foarte bun suport ni-l oferă psihoterapeutul dr. Joel F. Wade care a abordat într-un mod extrem de original problema rețetei fericirii. El a compus o listă în trei pași despre cum să fii nefericit:

1.Fii cât se poate de preocupat de propria-ți persoană. Asigură-te că fiecare situație de la locul de muncă sau acasă este în primul rând legată de gândurile și sentimentele tale sau de starea ta de bine. Vorbește despre tine, gândește-te la tine și asigură-te că obiectivul fiecărei acțiuni pe care o întreprinzi este de a-ți asigura un beneficiu personal.

2.Privește-te ca pe o victimă. Imaginează-ți lumea ca fiind potrivnică ție și privește-i pe ceilalți ca surse ale problemelor tale. Consideră că toată lumea vrea să te exploateze, să profite de pe urma ta. Dă vina pe ei pentru frustrările și eșecurile tale și spune-ți că ești neajutorat în condițiile vieții tale.

3.Petrece cât mai mult timp ruminând. Revezi mintal, din nou și din nou, evenimentele negative din trecut, în timp ce te gândești cu ură la oameni și lucruri care te scot din sărite.

Respectând acești pași poți fi, garantat, o persoană cât se poate de nefericită și descurajată. În schimb, după părerea dr. Joel F. Wade, pornind de aici, dacă faci exact opusul celor trei pași, te poți îndrepta către o  direcție mai pozitivă și mai fericită.

În spiritul acestei abordări primul lucru pe care îl poți face este să te lași absorbit de relațiile de familie, de muncă, de prieteni și de alte probleme externe. Mută-ți focalizarea către exterior și devino absorbit de ceea ce faci. Reamintește-ți mereu ce încerci să realizezi iar dacă nu ai  încă obiective personale, stabilește-ți imediat asemenea obiective.

Al doilea lucru pe care îl poți face este să te privești ca pe deținătorul controlului asupra destinului tău. (Revezi și cuvintele psihologului Albert Ellis din motto-ul acestui  articol!). Cu toții trecem prin diverse complicații și eșecuri, dar lucrurile tind să se îndrepte spre bine doar atunci când îți iei în stăpânire propria-ți situație. Abia atunci poți să mergi normal mai departe.

În cele din urmă, ceea ce poți să faci este să te axezi pe lucrurile pozitive din viața ta de până acum și să dai uitării cele negative. Acest demers este unul dificil în multe cazuri, dar nu uita că prin fiecare nor își poate crea drum o rază de lumină. Acceptă faptul că trecutul este trecut și iartă-i pe toți acei oameni care ți-au făcut rău, nu de dragul lor ci de dragul stării tale de bine. Încearcă să-ți imaginezi cum s-ar putea îmbunătăți lucrurile.

În toate cele de mai sus ideea principală este că de multe ori prin propriul nostru mod de a ne raporta la o anume situație facem din ea o situație o problemă.

Fericirea și nefericirea nu sunt decât stări de spirit pe care le generăm prin răspunsul nostru la lumea din jurul nostru. Nu trebuie să uităm nici măcar o clipă că pentru fiecare dintre noi orice moment al zilei poate însemna o alegere care să ne conducă sau nu spre picături de fericire.

Don’t worry, be happy!

Surse:

  1. deepenglish.com/lessons/happiness-or-misery/
  2. adevarul.ro/life-style/stil-de-viata/ce-fericirea-10-definitii-originale-1_54b09c14448e03c0fd767be2/index.html
21 Nov

Singurătatea “în doi” este mai rea decât singurătatea propriu-zisă dar…

Dragostea a murit în clipa când rămâi singur în doi.”

Tudor Muşatescu

 

Oare așa să fie, cum spune Tudor Mușatescu? Răspunsul este NU.

Când este vorba de căsnicii care și după trecerea câtorva decenii sunt înflăcărate și iubitoare lumea spune frecvent „Sunt atât de norocoși!”

După opinia doamnei dr. Carol Bruess, profesor de Comunicare și Jurnalism la University of St. Thomas, Minnesota, nu norocul este cheia unei căsnicii bune ci efortul depus pentru a o menține ca atare.

Un astfel de efort este printre cele mai pline de satisfacții eforturi pe care le facem, pentru a crea o relație plină de prietenie, adorare reciprocă și un respect neîncetat pentru talentele și ciudățeniile partenerului nostru.

Din capul locului trebuie spus că nu e nevoie să fii expert în relații pentru a ști când ceva nu este în regulă în căsnicie. Dacă în cadrul ei umorul nu mai vine cu ușurință; idiosincraziile partenerului nu mai sunt îndrăgite sau relația nu mai este una în care nevoile tale emoționale sunt îndeplinite, s-ar părea că te afli într-o relație/căsnicie în care și-a făcut loc „singurătatea în doi”.

Sună oximoronic, nu? Să fii singur/singură într-o  relație/căsătorie?

Din păcate existența unor asemenea căsnicii este reală și destul de obișnuită. Unele persoane care au experimentat-o afirmă că este mai rea singurătatea într-o căsnicie decât singurătatea la propriu. Potrivit unor sondaje, aproximativ 40% dintre oameni au avut parte de durerea de a fi singuri în relație.

Dacă nu există două căsnicii fericite identice în schimb toate căsniciile în care s-a manifestat singurătatea au ceva în comun: măcar unul dintre  soți se simte abandonat emoțional.

Abandonul emoțional poate fi confuz, vag și greu de identificat, deoarece persoana alături de care îți petreci viața stă în fiecare seară lângă tine în pat, creșteți împreună copiii ș.a.m.d. Ar putea fi chiar persoana cu care încă mai faci sex. Dar în momente de sinceritate recunoști că este, de asemenea, persoana alături de care simți că ceva nu funcționează, că ceva lipsește.

Singurătatea într-o căsnicie nu înseamnă că îți excluzi perechea fizic din propria-ți viață, ci înseamnă doar o excludere emoțională din propriile gânduri.

Deși vorbiți unul cu altul, nu vă comunicați speranțele, temerile și visurile. De asemenea, este posibil să nu vă certați sau să țipați și să nu arătați semne evidente de dizarmonie. Nu vă mai “luptați” deloc, pentru că ați descoperit că este mai ușor să nu o faceți.

Singurătatea într-o căsnicie nu înseamnă, că nu ești un părinte atent și iubitor. Multe cupluri care ajung în această situație reacționează de fapt transferând cea mai mare parte a energiilor către copiii lor.

Să fie foarte clar: singurătatea într-o căsnicie nu înseamnă că partenerii nu se iubesc. Poate însemna că distanța emoțională dintre ei a crescut până la punctul în care iubirii dintre ei îi lipsește o intimitate esențială – o tandrețe în cuvinte, acțiuni și gânduri.

Vestea bună este că persistă sentimentul posibilității, care poate oferi speranță, chiar dacă acest lucru este privit cu neîncredere și teamă.

Care ar fi originea speranței? Răspunsul ni-l oferă dr. Carol Bruess care este de părere că majoritatea relațiilor, în care s-a instalat singurătatea, pot fi revigorate. Totul necesită răbdare și efort.

Partenerii pot fi readuși la o stare, plină de energie pozitivă și intimitate reînnoită, ca și aceea de la începuturi.

Cu puțin efort și câteva modificări de comportament se poate reveni la o realitate zilnică mai bună, una care arată cam așa: o relație în care partenerii își cunosc reciproc grijile actuale; o relație în care ei pot râde împreună de absurditățile și supărările zilnice ale vieții; o relație în care amândoi doresc să creeze și să anticipe cu bucurie o seară în care copiii sunt în altă parte și ei vor petrece în doi momente de bucurie.

Momentul deciziei de a se redobândi conexiunea între parteneri trebuie să fie însoțit de hotărârea partenerilor de a fi răbdători.

Asemănător cu efortul de a reveni la forma fizică normală, după o vătămare sau boală când nu te repezi să alergi 10 km imediat după o pauză de trei ani de la exerciții, refacerea “mușchilor relației”, după ce au ajuns să se atrofieze, va lua ceva timp și cu siguranță necesită puțin efort.

Dar cuvântul cheie este cuvântul puțin. “Memoria musculară” este ceva foarte puternic și asta este valabil și pentru „mușchii de intimitate”.

Iată trei recomandări ale doamnei profesor Carol Bruess pentru “refacerea mușchilor de relație-conexiune”:

1.Pune întrebări!

Singurătatea în căsnicie este resimțită probabil de ambii parteneri și implică lipsă de speranță și neajutorare inclusiv în privința primilor pași ce ar trebui făcuți.

„Începeți cu voi înșivă!” spune Carol Bruess. “Luați pur și simplu inițiativa de a adresa partenerului cel puțin o întrebare pe zi despre ceva care nu are legătură cu gestionarea vieții voastre. Întrebări precum – Ai plătit factura la electricitate? – sau  – Poți aduce copiii mâine acasă de la școală? –. Întreabă-ți partenerul ce îngrijorări are sau ce îi creează entuziasm sau poate stres. Poți întreba și ce așteptări de la viitor are. În orice caz ascultă apoi cu atenție răspunsul.”

Începeți cu puțin și nu vă mirați dacă partenerul este suspicios la început. Restabilirea conexiunii emoționale este un schimb de energie – o schimbare în dorința de a ști ce gândește și simte cealaltă persoană când vă împărtășește propriile gânduri și sentimente.

Fixați-vă ca un obiectiv să vă implicați partenerul în mai multe asemenea conversații în fiecare zi. Cel mai probabil, va începe să răspundă, punându-vă întrebări similare. S-ar putea să nu se întâmple imediat, dar aveți încredere că se va întâmpla în timp. Noi, oamenii, suntem destul de previzibili; tindem să înapoiem ceea ce am primit.

2.Pătrunde în lumea celuilalt!

Mai precis, intră în lumea gândurilor sale. Acest lucru se va întâmpla în mod firesc punând întrebări. Dar, de asemenea, este important să depui un efort pentru a privi zilnic prin perspectiva partenerului tău – un exercițiu pe care nu-l poți omite în timp ce te străduiești să reconstruiești o legătură emoțională.

Ce presupune acest lucru? Carol Bruess explică: „Închide ochii și timp de doar un minut imaginează-ți cum este lumea partenerului tău în prezent – din punctul lui de vedere. Oare ce simte/experimentează acum? De ce s-ar putea să aibă nevoie acum? Care este realitatea sa actuală? Care ar putea fi provocările sale? Unde găsește bucurie? De ce ar putea fi îngrijorat?”

Nici măcar nu trebuie să vorbești cu partenerul tău despre ceea ce vezi cu ochii minții tale – cel puțin nu imediat sau chiar niciodată. Angajându-te în această scurtă activitate, vei avea mai multă empatie și răbdare pe măsură ce navighezi în viața de zi cu zi a partenerului tău. Această empatie crescută poate fi rădăcina unei conexiuni emoționale reînnoite.

3.Creează ritualuri de conectare!

Doamna profesor Bruess recomandă: „Pornește cu pași mici. Alege să creați împreună momente minuscule de experiențe partajate intenționat. Dacă partenerul tău este cel care pregătește de obicei cina, încearcă să i te alături în bucătărie și întreabă cum poți ajuta în seara asta. Asemenea gesturi de legătură sunt lucrurile puternice ale căsniciilor înfloritoare.”

Este un fel de terapie care constituie o oportunitate caldă, sigură și primitoare de a învăța pur și simplu noi moduri pozitive de a fi împreună, bazându-vă pe ceea ce ați creat deja împreună.

Dacă aveți copii, fă apel la dorința partenerului tău de a crește tineri sănătoși și fericiți și reamintește-i că cel mai important lucru pe care îl puteți face pentru copiii voștri este să aveți o relație sănătoasă.

Sper iubite cititorule că ai o relație/căsnicie înfloritoare care îți oferă numeroase picături de fericire și chiar dacă ai citit acest articol, nu ai nevoie de povețele din cadrul lui.

Don’t worry, be happy!

 

Sursa:

ideas.ted.com/are-you-lonely-in-your-partnership-or-marriage/

14 Nov

Ordinea nașterii determină cine “moștenește puterea” (primul născut) și cine „este trimis la război” (ultimul născut)!?

„A avea un frate este mai vital decat a avea un înger.”

Nichita Stănescu

 

Ideea de a mă documenta pentru acest articol mi-a venit în ziua când mergând la grădiniță după cei doi nepoței una din educatoare mi-a spus că nepoțica, care frecventa doar de două zile grădinița, este complet diferită de fratele ei mai mare, “veteran” deja acolo. Acest lucru îl constatasem deja și noi în familie dar din gura cuiva din afara familiei observația ni s-a părut și mai demnă de luat în seamă.

Oare în ciuda faptului că partajează genele și mediul frații nu sunt atât de asemănători ca natură pe cât s-ar putea crede? Răspunsul nu este foarte clar dar tema merită să fie abordată.

Ordinea în care ne naștem – suntem primul, mijlociul sau cel mai mic copil – este în afara controlului nostru. Deci, pare nepotrivit să credem că ordinea nașterii noastre poate juca un rol semnificativ în succesul nostru, personalitatea noastră – direcția vieții noastre. Și totuși, cunoaștem cu toții un „prim născut tipic”, recunoaștem „comportamentul clasic al unui copil singur la părinți” ș.a.m.d.

Dar dacă există, de unde ar putea proveni presupusele diferențe?

Importanța ordinii nașterii a fost stabilită pentru prima dată de Alfred Adler, medic psihiatru austriac al secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea și fondator al școlii de psihologie individuală.

La rândul lui, australianul Michael Grose, expert în educație adleriană spune: „Suntem într-o luptă darwiniană din momentul în care ne naștem, luptând pentru resurse rare în cadrul unei familii – timpul, dragostea și afecțiunea părinților noștri”, spune el.

Adler a ajuns la concluzia că primii născuți sunt nevrotici, anxioși, predispuși la furie geloasă deoarece după ce au trecut prin experiența de a-și avea părinții numai pentru ei înșiși, apariția unui frate/unei surori îi “detronează” din această stare.

De obicei primii născuți sunt “marea așteptare” a familiei. Nașterea lor este anticipată cu cea mai mare nerăbdare, primii lor pași, primele cuvinte, toate „primele” lucruri sunt sărbătorite.

Se crede că primii născuți sunt conștiincioși și orientați spre realizări. „Profesia de avocat este,” spune Grose, „plină de prim-născuți”. Liderii mondiali sunt, de asemenea, în mod copleșitor copii prim-născuți.

Potrivit psihologului american Frank Sulloway, o altă caracteristică a primilor născuți, este prudența și aversiunea față de risc. Este mai puțin probabil ca ei să călătorească mult sau să fie îndrăzneți fizic.

În ceea ce privește copiii mijlocii, potrivit lui Adler, ei sunt poziționați în mod optim în familie și sunt caracterizați de stabilitate emoțională. Dintr-un punct de vedere ei sunt în pierdere, deoarece nu sunt nici cei mai prețioși, nici cei mai vulnerabili. Punctul lor forte este că învață să fie mai flexibili și mai sociabili, să facă compromisuri și să construiască coaliții.

La rândul lui Michael Grose afirmă: „Copiii mijlocii tind să fie mai relaxați și tind să devină “pacificatorii” celorlalți frați”.

Copiii cei mai mici sunt mai predispuși să pună la îndoială ordinea lucrurilor și să dezvolte o „personalitate revoluționară”. Mulți dintre ultimii născuți aleg o cale complet diferită de frații lor mai mari pentru a evita competiția directă.

Ei sunt bebelușii familiei și pot crește așteptând ca alții să își asume responsabilitatea pentru ei. „Nu sunt voluntari ai vieții”, spune Grose. „Sunt mai predispuși să îi pună pe alții în serviciu.”

Michael Grose admite că efectele ordinii nașterii pot varia în funcție de diferiți factori, inclusiv temperamentul, genul și decalajul de vârstă. De exemplu, „Dacă copiii sunt de același sex, concurența este extremă – doi băieți apropiați ca vârstă produc cea mai mare rivalitate și, în general, cu cât decalajul de vârstă este mai apropiat, cu atât efectul ordinii nașterii este mai dramatic. Când diferența este mai mare de cinci ani, aceasta este mult diminuată.”

Pe la mijlocul anilor ’90 psihologul american Frank J. Sulloway, a “periat” cărțile de istorie căutând personaje de vârf care erau prim născuți și personaje rebele care s-au născut mai târziu. Se pare că din prima categorie fac parte și Bill și Hillary Clinton, George W Bush, Saddam Hussein, Benito Mussolini, Iosif Stalin. Printre cei născuți ulterior se află gânditori nonconformiști, revoluționari, rebeli dar și personaje atrase de profesiile creative și de artele spectacolului: Ioana d’Arc, Mahatma Gandhi, Charles Darwin, Leon Trotsky, Charlie Chaplin, Hugh Grant, Johnny Depp.

Explicația psihologului ar fi că pentru cei întâi-născuți și cei singuri la părinți au fost mai puține motive de ceartă pentru păstrarea statu-quo-ului și s-au identificat mai puternic cu viziunea asupra lumii a taților și a mamelor lor, în schimb, frații mai mici sunt mai puțin “stăpâniți” de vederile părinților lor și, prin urmare, mai frecvent aleg căi alternative în viață.

Categorisirile lui Alfred Adler sunt populare, deoarece sunt destul de intuitive și se poate găsi întotdeauna în cercul de cunoștințe un exemplu de soră mare sensibilă sau de frate tânăr rebel. Astfel nu este de mirare că părerile lui apar încă în mod regulat în ghidurile educaționale și continuă să reverbereze în mintea părinților.

În plus, unele studii au confirmat ideea că ordinea nașterii fraților poate modela personalitatea. De exemplu, un studiu din 1968 a arătat că, în comparație cu cei născuți mai târziu, primii născuți sunt mai puțin susceptibili de a participa la sporturi periculoase din cauza temerilor de rănire fizică.

Un studiu din 1980 având ca subiecți studenți, 170 de fete și 142 de băieți, a arătat anxietate mai mică și ego mai mare la prim născuți.

Cu toate acestea oamenii de știință care au analizat un număr mare de date transnaționale și au comparat diferite familii au ajuns la concluzia că efectul ordinii în care se nasc frații asupra personalității dispare aproape complet.

La o astfel de concluzie au ajuns și cercetătorii conduși de psihologul dr. Julia Rohrer de la Universitatea din Leipzig din Germania care au evaluat datele de la mai mult de 20.000 de subiecți din Germania, Marea Britanie și SUA.

Cu cât eșantionul studiat este mai mare, cu atât pot fi detectate chiar și efecte foarte mici. De exemplu, într-un studiu din 2015, care a inclus 377.000 de elevi de liceu, psihologul dr. Rodica Damian, profesor la University of California și colegul ei Brent W. Roberts, profesor la University of Illinois at Urbana-Champaign au descoperit că primii născuți tind să fie mai conștiincioși, extravertiți și dispuși să conducă. Contrar așteptărilor, aceștia au fost, de asemenea, mai toleranți și stabili emoțional decât adolescenții cu frați mai mari. Cu toate acestea, diferențele au fost foarte mici, iar cercetătorii au ajuns la concluzia că importanța care este în general atribuită ordinii în care se nasc frații în modelarea personalității cuiva este exagerată.

„Este foarte posibil ca poziția în ordinea nașterii fraților să modeleze personalitatea – dar nu în fiecare familie în același mod”, este de părere psihologul Frank Spinath, profesor la Universitatea Saarland din Germania. „Cu alte cuvinte, poate exista o influență, dar nu una sistematică. Cu toate acestea, alte influențe cântăresc mai mult atunci când vine vorba de diferențele de caracter ale fraților.” Să adăugăm aici că nici părinții nu își tratează copiii la fel, indiferent de ordinea lor de naștere.

Studiul lui Rodica Damian a mai constatat că, în ceea ce privește IQ-ul, în medie, primii născuți se bucură de un ușor avantaj, față de frații lor mai mici. Cei născuți mai întâi tind să-și finalizeze educația în învățământul superior și să opteze pentru cariere în mod tradițional prestigioase, cum ar fi medicina sau ingineria.

Cum apare acest avantaj intelectual? Aici Adler s-ar putea să fi avut dreptate în sensul că atenția individuală acordată în viața timpurie primului copil promovează abilitățile cognitive.

Cercetătorii norvegieni Petter Kristensen și Tor Bjerkedal sunt de părere că diferența de inteligență nu este legată de factori biologici dar explicația acestei relații nu este clară și au fost sugerate mai multe ipoteze.

Un număr de ipoteze sugerează faptul că interacțiunile familiale mai favorabile și stimulatoare sunt mai puternice în cazul copiilor prim născuți. Alții susțin că efectul este cauzat de factori gestaționali prenatali.

Cei doi cercetători norvegieni au studiat nivelul de scor al coeficientului de inteligență (IQ) la aproape 250.000 de recruți militari și au constatat că acest scor depinde de rangul social al familiei și nu de ordinea nașterii fapt ce sprijină ideea importanței interacțiunii familiei.

Altfel spus, și cei “șapte ani de acasă” influențează coeficientul de inteligență al copiilor noștri și toți membrii familiei, părinții și bunicii, trebuie să ne facem timp ca să ne ocupăm de micuți și vom beneficia de multe picături de fericire în plus.

Don’t worry, be happy!

Surse:

1.www.scientificamerican.com/article/does-birth-order-affect-personality/

2.www.pnas.org/content/112/46/14224

3.www.psychologies.co.uk/birth-order-effect

07 Nov

Oare „blestemul lui Prometeu” ne urmărește și azi?

Pământul este stânca cea mare, de care omenirea, adevăratul Prometeu, e încătuşată şi sfâşiată de vulturul îndoielii. Ea a furat lumina şi suferă pentru asta tortura.”

Heinrich Heine

 

Este evident că “blestemul lui Prometeu” reprezintă aici o metaforă. Ea se referă la povestea cunoscutului personaj din mitologia greacă.

Printre zeii și zeițele care au populat această mitologie s-au aflat și Titanii, niște umanoizi gigantici. Din a doua generație de Titani au făcut parte și Prometheus cu fratele lui geamăn Epimetheus.

Cei doi gemeni au fost rugați de Zeus să populeze lumea, Epimeteu a avut grijă de animale. În momentul în care a ajuns la om, nu a mai rămas nimic de făcut, întrucât Prometeu îl modelase pe om din lut, dându-i forma zeilor.

În timp ce lucra la creația sa, Prometeu a început să-i îndrăgească pe oameni. Nu-i păsa prea mult de zei și ierarhia lor și se simțea mai confortabil în preajma muritorilor.

Nu trebuie să pierdem din vedere nici faptul că numele de Prometeu nu este întâmplător. Cuvântul în sine înseamnă premeditare – a privi înainte, a imagina.

Proteguitor și binefăcător al oamenilor a luat apărarea lor împotriva lui Zeus, care îi privase pe aceștia de foc. El a furat focul din atelierul lui Hefaistos, zeul grec al focului și l-a readus pe Pământ.

Zeus și-a ieșit din minți și a decis ca Hefaistos să-l înlănțuie pe Prometeu de o stâncă din M-ții Caucaz, unde un vultur uriaș îi devora zilnic ficatul, care noaptea se regenera, chinul lui Prometeu devenind astfel etern.

După mai multă vreme, Hercule, fiul lui Zeus, în călătoria de a îndeplini  cele “12 munci ale sale” a trecut pe lângă stânca respectivă, l-a văzut pe Prometeu și a decis să omoare vulturul și să-l elibereze pe Titanul înlănțuit.

Conform profesorului american, de origine română, Mihai Nadin (director al Institute for Research in Anticipatory, fondat în 2002, găzduit de Universitatea Texas din Dallas): “Darul focului este de fapt hiperbola vieții ca expresie a anticipării. Acțiunile asociate cu focul ilustrează modul în care viitorul posibil afectează prezentul. Acesta aduce lumină noaptea și căldură în adăpost, transformând mâncarea crudă în mâncare gătită ușor comestibilă, cu gust bun. Previne boala prin uciderea bacteriilor, paraziților, microbilor și multe altele. Cultura focului este una de a descoperi viitorul atât în aspectele sale dorite – flacăra pasiunii (care duce la sexualitate și urmași), satisfacție amânată (ca în mâncarea gătită vs. carne și legume crude), cât și în consecințele sale mai puțin dorite: incendii devastatoare, omoruri (porunca FOC! spune totul), fum, intoxicație.”

Având în vedere toate acestea precum și una din definițiile tehnologiei: “Ansamblul proceselor, metodelor, procedeelor, operațiilor etc. utilizate în scopul obținerii unui anumit produs”, se poate afirma cu ușurință că darul lui Prometeu pentru oameni a fost o nouă tehnologie.

Pe de altă parte, dacă luăm în considerare modul cum a fost pedepsit Prometeu și ținând cont că în Grecia antică, ficatul era considerat a fi sediul emoțiilor umane ajungem la concluzia că pedepsirea lui a urmărit distrugerea emoțiilor sale.

Revenind în lumea de azi se poate afirma că una dintre cele mai importante întrebări ale secolului XXI este problema tehnologiei.

Computerul, Internetul și smartphone-ul au revoluționat totul în ceea ce privește modul în care interacționăm unii cu alții însă aceeași tehnologie care ne permite să vorbim cu cei dragi la distanțe de mii de kilometri utilizează și algoritmi pentru a ne manipula comportamentul.

Suntem mai eliberați, mai puternici decât oricând, dar în alte moduri, suntem mai expuși, mai vulnerabili, decât am fost vreodată.

Dar ce este mai exact tehnologia? Astăzi, ne gândim la un computer ca la tehnologie, dar pe vremea mitului prometeic, o tehnologie era focul. Într-un anumit sens, tehnologia este orice lucru care extinde organele noastre de simț.

Cu focul, în loc să folosim mecanismele interne ale corpului nostru pentru a stabili homeostazia (Homeostazia reprezintă în biologie proprietatea unui organism de a menține, în limite foarte apropiate, constantele mediului său intern.) în frig, putem face acest lucru manipulând sursele de energie ale Pământului.

Cu scrierea, în loc să ne folosim vocea pentru a vorbi cu o persoană sau cu un grup de oameni, prin cărți, putem vorbi cu milioane de oameni, în locuri diferite, în momente diferite.

Pierdem din vedere că aceste lucruri sunt tehnologii pentru că în plan istoric avem un punct de vedere miopic. Ele sunt atât de încorporate în realitatea în care ne naștem încât le percepem ca fiind ceva natural să avem acces la ele.

Pe de altă parte, dacă tehnologia înseamnă extensii ale organelor de simț necesare pentru a depăși provocările mediului fizic, atunci cultura – rețeaua noastră de personalități interconectate – înseamnă poveștile despre “de ce ar trebui să depășim provocările mediului fizic”.

Dacă tehnologia este un instrument de gândire și imaginație, cultura la rândul ei este un produs al emoției și al memoriei.

Tehnologia, care a îmbunătățit substanțial bunăstarea noastră materială, fără relatări care să descrie puterea sa, poate deveni necontrolată.

Așa cum a scris Neil Postman, autor american, educator, teoretician în mass-media și critic cultural, în cartea sa „Technopoly”: „Afirmat în termenii cei mai dramatici, se poate acuza că creșterea necontrolată a tehnologiei distruge sursele vitale ale umanității noastre”.

Cultura, relatările ei, emoțiile conținute în interior, sunt ceea ce ne fac oameni – ne captează durerile și dorințele.

Tehnologia poate fi un instrument minunat pentru progres și civilizație, dar puterea ei, deși imparțială în forma sa elementară, ulterior se înclină în mod inerent spre dominație și rău, mai degrabă decât spre libertate atunci când nu are genul potrivit de oameni sau genul potrivit de relatări care să se ocupe de gestionarea ei.

Pentru că a furat prima mare tehnologie, focul care ne-a dat civilizația, Prometeu a plătit un preț ridicat. Acest mit în niciun caz nu spune o poveste despre un Prometeu cu intenții proaste și, totuși, consecințele au fost inevitabile, nocive și distrugătoare.

De aici rezultă o lecție pentru omenire: tehnologia poate fi un instrument al răului, chiar dacă nu așa se intenționează și poate fi un instrument al binelui numai dacă o direcționăm în mod semnificativ cu umanitatea, emoțiile și story-urile noastre.

De pildă, Internetul a complicat acțiunile și comportamentele noastre în spațiu și timp dar în același timp a interconectat personalitățile și cultura noastră colectivă. În acest moment însă această cultură colectivă este confuză. Nu prea știm ce să credem. Există facțiuni peste tot, fiecare cu propriile sisteme de credință, fiecare cu propriile valori; în unele locuri, acestea sunt încurajatoare și optimiste în altele nu.

De ceea ce avem nevoie în lumea noastră tehnologică modernă de astăzi nu este un fel de mers fără noimă către un viitor material mai bun, fără a lua în considerare contextul care înconjoară acel viitor.

Avem nevoie să ne oprim și să ne gândim puțin mai profund la cine suntem cu adevărat și la ce dorim cu adevărat, mai întâi individual și apoi, relațional și colectiv. Este calea pe care tehnologia ne poate oferi multe picături de fericire și am scăpa de “blestemul lui Prometeu”.

Don’t worry, be happy!

Surse:

1.medium.com/swlh/the-promethean-curse-is-technology-harming-us-or-liberating-us-777724f51ede

2.mythologica.ro/mitul-lui-prometeu-eroul-eliberator/

3.enigmatica.ro/prometeu-cel-ce-a-furat-focul/

4.www.revistasinteza.ro/mihai-nadin-reactia-la-crize-prometeu-si-epimeteu-un-epilog

31 Oct

”Dacă tu nu mă vrei, eu te vreau?”

Ezitând nu poți câștiga nicio bătălie.”

Václav Havel

 

Parafraza din titlu la celebrele cuvinte ale lui Alexandru Lăpușneanu „Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreau!” mi-a fost inspirată de articolul “Fuck Yes or No” (“La naiba, DA sau NU”) al lui Mark Manson, scriitor și blogger  american. Articolul respectiv se află la baza celor ce urmează.

Tema propusă este probabil mai ușor de abordat pornind de la întrebarea: „De ce ai alege vreodată să fii prieten(ă) cu cineva care nu este încântat(ă) să fie prieten(ă) cu tine?”

Există o zonă gri în relațiile bilaterale, dar și în alte domenii, în care unii oameni se cramponează de cineva sau de ceva. Se poate vorbi de o zonă gri în care sentimentele sunt ambigue sau altfel spus una din persoane are sentimente mai puternice decât cealaltă. Această zonă gri provoacă probleme reale, tangibile.

Existența unor asemenea probleme se poate bănui a se găsi în spatele unor întrebări lansate chiar și în spațiul public:

„A spus că nu este interesată, dar flirtează totuși cu mine, deci ce ar trebui să fac pentru ca să ne împrietenim?”

„Ei bine, știu că mă place, dar nu m-a sunat weekend-ul trecut, ce ar trebui să fac?”

„Mă tratează bine când este prin preajmă, dar cu greu e prin preajmă. Ce inseamna asta?”

Acest gen de întrebări primește o sumedenie de sfaturi binevoitoare pentru a „rezolva” problema: Dă-i replica asta…!”; „Trimite-i textul acesta…!”; „Repetă-i de multe ori asta….!”; „Îmbracă-te așa…!”.

O mare parte din acest gen de probleme devine extrem de analitică în așa măsură încât unii bărbați și unele femei petrec mai mult timp analizând comportamente decât se comportă realmente ei înșiși.

Frustrările provocate de zona gri menționată îi determină pe mulți oameni să manipuleze sau să joace teatru inutil: -„uitarea” unei jachete la EA, așa că va trebui să îl sune din nou – sau – „să-l” facă să aștepte degeaba la trei întâlniri înainte să se culce cu el – ș.a.

Sfaturile și tertipurile sugerate pot părea inteligente și interesante pentru unii oameni “blocați” sau frustrați. În realitate ele nu au niciun rost pentru că o persoană aflată în zona gri oricum a pierdut deja.

În acest context este firesc să reluăm întrebarea: De ce ai fi vreodată încântat(ă) să fii cu cineva care nu este încântat(ă) să fie cu tine?”; „Dacă nu este mulțumit(ă) de tine acum, ce te face să crezi că va fi fericit(ă) să fie alături de tine mai târziu?

 „Ce spune asta despre tine? Crezi că trebuie să îi convingi pe oameni să fie cu tine? (Implică poate și faptul că nici tu nu ai vrea să fii cu tine?)

 Ai cumpăra un câine care te mușcă tot timpul? Ai fi prieten(ă) cu cineva care te abandonează în mod regulat? Ai alege un loc de muncă în care nu ești plătit(ă)?

 Atunci de ce încerci să-ți faci prieten(ă) o persoană care nu vrea să te întâlnească? Unde e respectul tău față de tine?”

Toate aceste întrebări și le pune Mark Manson și pentru a găsi răspunsul potrivit respectiv pentru a ieși din zona gri, propune un principiu pe care l-a botezat „Fuck Yes or No” (La naiba, DA sau NU).

De exemplu, conform acestui principiu, stabilirea unei noi relații (de orice natură), trebuie să te inspire să-ți spui hotărât: “La naiba, DA!” În același timp, pentru ca demersul tău să se soldeze cu rezultatul pe care îl dorești, principiul presupune faptul că și cealaltă parte trebuie să își zică în sinea ei „La naiba, DA”.

Deci principiul „La naiba, DA sau NU” implică faptul că ambele părți trebuie să fie entuziasmate de perspectiva relației reciproce.

Principiul lui Mark Manson poate avea, mai ales în viața sentimentală, multe beneficii tangibile.

1.Pune capăt unor dureri de cap”. Pune capăt dorinței și speranței. Pune capăt dezamăgirii și furiei care urmează inevitabil. Inițiază practicarea respectului de sine. Devii cel care respinge și nu respinsul.

2.Nu mai urmărești, doar pentru satisfacerea ego-ului, oameni  cu care ești  în relații așa și așa”. Am trecut mulți prin asta. Eram „așa și așa” cu cineva, dar am mers împreună cu el/ea doar pentru că nu era nimic mai bun prin preajmă.

3.Problemele de acordare a consimțământului sunt rezolvate instantaneu. Dacă cineva se joacă cu tine sau te presează să faci ceva despre care nu ești sigur, răspunsul tău este acum ușor de dat: DA sau NU.

4.Stabilești și pui în aplicare  limite personale puternice. Menținerea unor limite puternice nu numai că te fac să fii o persoană mai încrezătoare și mai atractivă, dar ajută și la păstrarea sănătății pe termen lung.

5.Știi întotdeauna cum stai în relațiile cu celelalte persoane deoarece eliberezi timp și energie de la oameni care nu sunt ca tine și cu care nu ești atât de interesat să ai relații. Acum te afli permanent în interacțiuni în care intențiile oamenilor sunt clare și entuziaste.

Principiul „Fuck Yes or No” se aplică matrimonialelor, sexului, chiar și prieteniilor.

Poate ai un partener/o parteneră cu care te simți bine când sunteți împreună dar apoi trec săptămâni fără să te sune. Te-ai întrebat dacă chiar te place? Ți se par legitime scuzele lui/ale ei de a fi atât de ocupat(ă) tot timpul? Nu pare că răspunsul este un „La naiba, DA”. În acest caz este timpul să treci mai departe, să-ți vezi de drum.

Vrei să te întâlnești cu femeia pe care ai întâlnit-o în weekend-ul trecut, dar ea continuă să-ți ignore textele și apelurile? Nu știi sigur ce să spui sau să faci, mai ales că părea atât de fericită să iasă cu tine când ai întâlnit-o inițial? Ei bine, acest caz nu este evident un „La naiba, DA”. Prin urmare, este un „NU”. Șterge din agendă numărul ei și treci mai departe.

„La naiba DA sau NU” se aplică și căsătoriilor. Nu te căsătorești cu cineva pentru că „pare a fi ceea ce trebuie să faci”. Te căsătorești pentru că nu-ți poți imagina viața altfel, că nu vrei să fii fără el/ea.

Uneori principiul “La naiba, DA sau NU” poate să fie de diferite niveluri. S-ar putea să fie „La naiba, DA” pentru prietenia cu cineva (un nivel), dar nu și încântare pentru a face sex cu persoana respectivă (alt nivel la care răspunsul este NU). S-ar putea să-ți spui „La naiba, DA” când dai de inteligența cuiva, dar „La naiba, NU” când e vorba să petreci tot timpul cu ea/el.

Principiul „La naiba, DA sau NU” simplifică unele probleme pe care le poți avea în viața sentimentală pentru că atunci când îl aplici, poți avea cu adevărat numai două probleme.

Prima problemă este cea a persoanelor care nu simt niciodată “La naiba, DA”. Dacă nu simți decât ceva „călduț” pentru absolut toți cei pe care îi întâlnești, atunci fie ceva nu este în regulă cu tine, fie suferi de o lipsă de vulnerabilitate și te protejezi rămânând indiferent și lipsit de entuziasm.

Trebuie să ții cont că este treaba ta să cauți ceva interesant în lumea din jurul tău; nu este treaba lumii să ți se arate ea ție. A învăța să apreciezi oamenii pe care îi întâlnești este o abilitate pe care trebuie să o cultivi. Acest lucru nu înseamnă că trebuie să te îndrăgostești de toți cei care par a fi ca tine. Înseamnă doar că trebuie să îți asumi responsabilitatea abilității tale de a te conecta cu oamenii pe care îi întâlnești.

A doua problemă este cea a oamenilor care nu întâlnesc niciodată pe alții care simt un „La naiba, DA” pentru ei. Dacă toți oamenii pe care îi urmărești îți dau un răspuns ambiguu sau chiar respingeri directe, atunci este timpul să te concentrezi pe propria ta îmbunătățire.

Întreabă-te cu ce anume îi faci pe ceilalți să nu-și spună „La naiba, DA” legat de tine? Dacă găsești răspunsul, apucă-te de treabă! Fă din tine o persoană care îi va face pe ceilalți să-și spună „La naiba, DA”.

În concluzie, iubite cititorule, cu abordări de genul celor sugerate în cele de mai sus, poți obține multe picături de fericire și poți câștiga războiul fericirii pe termen lung.

Don’t worry, be happy!

Sursa: markmanson.net/fuck-yes

24 Oct

”În țara-n care m-am născut…”

„Copiii tăi au nevoie cel mai mult să-i iubești pentru ceea ce sunt, nu să-ți dedici tot timpul pentru a-i corecta.”

Bill Ayers

 

Parafraza din titlu ar putea continua cu descrierea modului în care “umblă câinii cu covrigii în coadă” sau dimpotrivă ar putea continua cu înșirarea deosebirilor față de realitățile vieții de pe alte meridiane. Dar cele ce urmează nu se referă la niciuna din aceste variante ci la amprenta pe care și-o pune cultura țării pe opțiunile educative ale părinților.

Organizația internațională Hofstede Insights, consideră că șase sunt dimensiunile care definesc cultura unei țări.

 Indicele distanţei faţă de putere (PDI): gradul în care oamenii din cultura respectivă percep inegalitatea socială, măsura în care se aşteaptă şi acceptă ca puterea să fie distribuită inegal.

Individualism vs. Colectivism (IDV) – se referă la măsura în care o cultură reflectă poziţia şi rolul individului sau a grupului, respectiv încurajează independenţa şi libertatea individului faţă de grupul căruia îi aparţine, raportate la interesele personale sau interesele celorlalţi (eu-eu, eu-noi).

Masculinitate vs. Feminitate (MAS) – preferinţa pentru competitivitate şi promovare (masculinitate) în detrimentul cooperării şi armoniei (feminitate) sau invers.

Indicele de evitare a incertitudinii (UAI) – este legat de uşurinţa şi felul în care cultura face faţă noului, schimbării, necunoscutului, incertitudinii şi modului de asumare a riscurilor.

Orientare pe termen lung vs. pe termen scurt (LTO) – este legată de perioada de timp pentru care oamenii îşi fac planuri şi aşteaptă rezultate şi măsura în care percep costul de oportunitate a prezentului faţă de viitor.

Indulgență vs. Restricție (IVR) – indulgența este specifică unei societăți care permite cu ușurință satisfacerea nevoilor umane de bază și naturale legate de bucuria de viață și de distracție. Restricția este specifică unei societăți care suprimă satisfacerea nevoilor și o reglementează prin intermediul unor norme sociale stricte.

Iată cum arată acești indici pentru țara noastră și pentru alte câteva țări:

România Ungaria South Africa

 

SUA Rusia Coreea de Sud Italia Olanda Mexic Chile
PDI 90 46 49 40 93 60 50 38 81 63
IDV 30 80 65 91 39 18 76 80 30 23
MAS 42 88 63 62 36 39 70 14 69 28
UAI 90 82 49 46 95 85 75 53 82 86
LTO 52 58 34 26 81 100 61 67 24 31
IVR 20 31 63 68 20 29 30 68 97 68

Încă de pe vremea Greciei antice se putea vorbi de diferențe notabile între populațiile anumitor zone ale ei. În secolul al V-lea, istoricul grec Tucidide a pus în contrast autocontrolul și stoicismul spartanilor cu indulgența și spiritul democratic al cetățenilor Atenei.

Educația în Sparta era condusă de stat și se concentra mai mult pe abilitățile și viața militară. Educația în Atena era privată și se concentra în principal pe filosofie, arte și științe.

Astăzi, comportamentele și caracteristicile unice par înrădăcinate în anumite culturi. Copiii din țări precum Coreea de Sud și Rusia sunt mai ascultători, rușii rareori zâmbesc în public, în timp ce copiii americani tind să fie mai auto-îngăduitori; italienii gesticulează mult când vorbesc iar copiii olandezi sunt mai maleabili și mai puțin agitați.

Psihologii Samuel Putnam, profesor la Bowdoin College din Maine, Massachusetts, și Masha A. Gartstein, profesor la Washington State University  au fost fascinați de aceste diferențe, de modul în care acestea se conturează și de modul în care sunt transmise de la o generație la alta și au scris cartea “Toddlers, Parents and Culture” (2018).

Cartea explorează modul în care valorile unei societăți influențează opțiunile educative ale părinților și modul în care aceste opțiuni, la rândul lor, influențează evoluția copiilor.

Deși cu siguranță contează și genetica, modul în care te comporți nu este determinat genetic.

În 2005 Robert McCrae, psiholog la National Institute of Aging (Institutul Național de Gerontologie), din Bethesda, Maryland, și colegii săi au reușit să documenteze diferențe pronunțate în personalitățile oamenilor care trăiesc în diferite părți ale lumii.

De exemplu, adulții din culturile europene au tendința de a fi mai expuși și mai deschiși la experiențe noi decât cei din culturile asiatice iar în Europa, oamenii din nordul ei sunt mai conștiincioși decât colegii lor din Europa de Sud.

Profesorii Putnam și Gartstein au lucrat cu colegi din 14 țări diferite pentru a efectua cercetarea la care se referă cartea lor. Scopul urmărit a fost explorarea modului în care valorile ample ale societății influențează felul în care părinții își cresc copiii. Au studiat apoi modul în care aceste diferite stiluri de parenting au modelat comportamentul și personalitatea copiilor.

Au făcut acest lucru în primul rând administrând chestionare părinților, cerându-le să descrie rutina zilnică, speranțele pe care și le pun în copiii lor și metodele de a-i disciplina pe aceștia. În final, i-au rugat pe părinți să detalieze comportamentele copiilor lor.

Cei doi profesori au ajuns la concluzia clară că valorile culturale sunt relativ durabile și par să aibă un efect asupra dezvoltării copiilor în timp.

Dintre aceste valori culturale mai largi, cea mai puternică amprentă pe educarea copiilor se pare că și-o pun individualismul vs. colectivism.

În unele societăți, cum ar fi cea americană și cea olandeză, oamenii sunt conduși în mare parte de activitățile care îi avantajează. Ei caută recunoașterea personală și metode prin care să își sporească propriul statut social sau financiar.

În societățile mai colectiviste, cum ar fi Coreea de Sud și Chile, o valoare ridicată este acordată bunăstării grupului mai mare, cel al familiei, al celor de la locul de muncă sau al țării lor.

Psihologii au constatat că modul în care părinții își disciplinează copiii este puternic influențat de aceste valori sociale și probabil servește la perpetuarea acestor valori de la o generație la alta.

De exemplu, în comparație cu părinții din culturile individualiste, părinții din societățile mai colectiviste sunt mult mai predispuși, atunci când își dojenesc copiii, să îi îndrume să „se gândească” la comportamentul lor nepotrivit și la modul în care ar putea avea un impact negativ asupra celor din jur.

Acest lucru pare să promoveze armonia grupului și să pregătească un copil să prospere într-o societate colectivistă. În același timp, dacă i se spune în permanență să se gândească la modul în care acțiunile sale îi influențează pe ceilalți, posibilitatea de a simți anxietate, vinovăție și rușine crește.

Ca o confirmare a acestui lucru cercetătorii, au constatat că într-adevăr copiii din culturile colectiviste tind să ajungă la niveluri mai ridicate de tristețe, frică și disconfort decât copiii care cresc în societăți individualiste.

Al doilea set de valori pe care l-au considerat important și l-au studiat profesorii Putnam și Gartstein a fost indulgența versus restricția.

Unele culturi, precum cele din SUA, Mexic și Chile, tind să permită și să promoveze autosatisfacerea. Altele – cum ar fi cele din Coreea de Sud, Belgia și Rusia – încurajează reținerea în fața tentațiilor.

În special, părinții din societățile indulgente tind să sublinieze importanța dezvoltării stimei de sine și a independenței. Copiii lor trebuie să se distreze singuri și să adoarmă singuri. Adesea, atunci când un copil se comportă greșit, părinții îi sugerează modalități prin care el sau ea poate să încerce să corecteze greșelile.

Copiii primesc astfel, de la acest tip de tratament, mesajul că ei sunt cei care controlează fericirea și că ar trebui să poată să-și remedieze propriile greșeli. În același timp, acești copii, este mai probabil să caute impulsiv recompense imediate – fie că este vorba de a mânca bomboane înainte de cină fie de a lua o jucărie de pe un raft la un magazin – înainte de a obține permisiunea.

În schimb, în societățile care acordă prioritate restricției/reținerii, părinții sunt mai predispuși să strige sau să înjure atunci când își disciplinează copiii lucru care i-ar putea face pe copii mai ascultători dar, de asemenea, i-ar putea determina să fie mai puțin optimiști și mai puțin susceptibili să se bucure de viață.

În general părinții doresc să își pregătească cât mai bine copiii pentru lumea în care probabil vor trăi însă ceea ce funcționează într-o cultură ar putea să nu funcționeze neapărat bine în alta.

Este însă de remarcat că pe măsură ce lumea noastră devine mai interconectată, această diversitate a abordărilor parentale se poate diminua.

De fapt, în ultimii 50 de ani majoritatea țărilor au devenit mai individualiste fenomen mai pronunțat în țările care au cunoscut cea mai mare dezvoltare economică.

Cu toate acestea, există încă o diferență uriașă între stilurile parentale și evoluția copilăriei în diferitele culturi.

Nutresc speranța că parentingul specific culturii de pe meleagurile noastre îi face fericiți pe copii și îi îndreaptă spre o viață de adult echilibrată, umplută cu multe picături de fericire.

Don’t worry, be happy!

Surse:

1.getpocket.com/explore/item/how-where-you-re-born-influences-the-person-you-become

2.www.hofstede-insights.com/product/compare-countries/

3.economie-si-afaceri-internationale.blogspot.com/2011/12/dimensiunile-culturale-hofstede.html

17 Oct

Permiteți copiilor să aibă eșecuri!

“Mare parte dintre lucrurile care alcătuiesc viața sunt bune și tot ele sunt cele mai puternice. Însă există și lucruri rele, pe care greșești dacă încerci să i le ascunzi copilului tău. Important este nu să îl ferești de realitate, ci să îl înveți că binele va triumfa întotdeauna în fața răului.” 

Walt Disney

 

De-alungul carierei mele s-a întâmplat în câteva rânduri să dau nota 1 (unu) pentru copiat la lucrări scrise. De fiecare dată însă, am făcut-o cu strângere de inimă pentru că observam lacrimi în ochii celor în cauză. Lacrimile erau semnele regretului pentru fapta reprobabilă.

Cu toate acestea au fost și cazuri când, deși copilul și-a recunoscut greșeala, au apărut părinții la școală cerând, uneori chiar cu vehemență, explicații pentru nota (de pedeapsă) acordată.

Argumentele lor erau de genul “greșeala nu e așa de mare” sau „dumneavoastră nu ați copiat niciodată când ați fost elev?” De asemenea foloseau în argumentație ideea că este posibil ca din cauza stresului creat copilul să se îmbolnăvească. Niciodată nu am cedat dar nici nu am avut autoritatea de a disciplina părinții elevului.

La exemplul de mai sus, se pot adăuga numeroasele altele de tipul mamei care “ajută” un pic prea mult copilul la „temele de compunere” sau tatăl care îi rezolvă problemele la matematică.

În vremurile actuale mulți părinți își cresc copiii, se poate spune fără a greși, într-un spirit de neajutorare și neputință ceea ce îi conduce către o vârstă adultă plină de anxietăți, lipsită de resursele emoționale de care ar avea nevoie pentru a face față inevitabilelor eșecuri care pot apărea într-o viață de om.

Psihologul clinician dr. Judith Locke, profesor la Universitatea de Tehnologie din Queensland, Australia, a scris printre multe altele și cartea The Bonsai Child, care reprezintă o examinare a conceptului de parentalitate excesivă de către profesioniștii în domeniu.

Parentalitatea excesivă este caracterizată în carte ca fiind „încercarea greșită a părinților de a îmbunătăți succesul personal și academic actual și viitor al copilului lor”.

În încercarea de a înțelege astfel de comportamente, au fost chestionați psihologi, consilieri și profesori în legătură cu cazuri de părinți excesiv de protectori. Ca urmare, studiul cuprinde o mulțime de exemple concrete în această direcție.

Unele dintre exemple sunt cele obișnuite: un copil nu are voie să meargă în tabără din cauza celor rele ce i se pot întâmpla acolo, altul nu este lăsat să meargă cu bicicleta din cauza pericolelor ce pot apărea, un părinte aduce farfurii separate la petreceri pentru un copil de 16 ani, deoarece este pretențios la mâncare. Aceste exemple nu sunt însă îngrijorătoare pentru că acei copii într-o zi își vor reveni din copilăriile lor hiperprotejate.

Devin însă îngrijorătoare exemplele de protecție excesivă care au potențialul de a distruge încrederea unui copil și de a submina educația spre independență.

Potrivit studiului doamnei dr. Judith Locke, părinții vinovați de acest tip de excese „consideră percepția copilului lor drept adevăr, indiferent de fapte” și sunt „gata să-și creadă copilul mai mult decât pe adulți negând posibilitatea vinovăției copilului lor”.

Părinții de acest fel sunt foarte receptivi la nevoile și problemele percepute ale copiilor lor și nu le oferă acestora șansa de a le rezolva. Acești părinți „se grăbesc la școală conform capriciului unui telefon de la copilul lor pentru a le aduce lucruri precum gustările uitate, temele uitate, uniformele uitate” și „cer medii mai bune la sfârșiturile de semestre ba unii amenință chiar cu mutarea copilului la o altă școală”. Aceștia sunt părinții care nu își vor lăsa copilul să învețe.

Profesorii nu predau doar cititul, scrisul, matematica, fizica ș.a.m.d. Ei îi învață pe copii să fie responsabili, organizați, manierați, reținuți și să aibă capacitatea de a previziona.

Este posibil ca aceste abilități să nu fie evaluate în urma testărilor standardizate, dar pe măsură ce copiii își planifică drumul către maturitate, ele sunt, de departe, cele mai importante abilități de viață  care li se predau.

Evident nu înseamnă că părinții trebuie să aibă încredere oarbă în profesorii copiilor lor; dar copiii fac greșeli și, atunci când le fac, este vital ca părinții să-și amintească că beneficiile educaționale ale recunoașterii erorilor sunt un dar și nu înseamnă o abandonare a datoriei.

Din cartea doamnei dr. Judith Locke rezultă că an de an, cei mai buni elevi, cei care sunt cei mai fericiți și plini de succes în viața lor, sunt elevii cărora li s-a permis să eșueze și s-au simțit responsabili pentru greșelile lor.

Acest gen de abordare a educației copiilor constituie o provocare ce are puterea de a-i transforma pe aceștia din copiii de astăzi în adulții de mâine, inventivi, competenți și încrezători.

Acest mod de educație poate aduce multe picături de fericire pentru toți cei implicați: copii, părinți, bunici și profesori.

Don’t worry, be happy!

Surse:

1.www.theatlantic.com/national/archive/2013/01/why-parents-need-to-let-their-children-fail/272603/

2.matricea.ro/educatia-copiilor-si-protejarea-excesiva-relatia-dintre-hiperprotectie-si-anxietate-unde-este-granita-dintre-grija-si-exces/

3.theparentswebsite.com.au/judith-locke-case-parents-influencing-class-placements/